Thursday 12, November 2009
RADAR DE MEDIA
media ţinută sub controlSeptembrie 24th, 2008
DRACULA – DRACULIA …Realitate si fictiune in tara de dincolo de padure. partea I
Adaugat pe 24 Sep 2008 la 9:37pm
I. TABLOU MIRIFIC/ DRGOSTE ETERNĂ / DOR DE DUCĂ
Si dacă mor, eu ce mă fac” (Draculia – mort /viu)
DRACULIA (limba latina)
Datorită numeroşilor cercetători ai fenomenului mitic, s-au elaborat de-a lungul timpului peste 500 de definiţi. Noi vom explica pe acelea care ne-au ghidat cercetarea, dar şi o succintă trecere în revistă a problematicii mitologiei, pentru ca apoi să formulăm o părere personală asupra raportului mit-realitate în umsemnificaţiile Mitului Dracula.Pentru Mircea Eliade miturile revelează structurile realului şi multiple moduri de a fi în lume, aşadar ele sunt modelul exemplar al comportamentului uman; povestesc istorii adevărate, referindu-se la lucruri adevărate. Nu există mit, dacă nu există dezvăluire a unui mister, revelaţia unui eveniment primordial, care a întemeiat fie o structură a realului, fie un comportament uman. Aşadar mitul nu poate fi particular, privat sau personal. De asemenea, consideră Mircea Eliade, că mitul este asumat de om ca fiinţă totală, el nu se adresează numai inteligenţei sau numai imaginaţiei.
Pentru Victor Kernbach aflăm că, în urma consultării unei bibliografi impresionante, mitul este definit a fi o naraţiune tradiţională complexă, ivită la intersecţia dintre planul cosmic cu cel uman, având conţinut specific, decantat din vremuri memoriale în forme sacralizate, al cărui scop este modelarea explicării unor fenomene şi evenimente enigmatice cu caracter spaţial şi temporal, care privesc atât natura biologică cât şi spirituală a omului, precum şi fenomene ale naturii ambiente sau chiar a întregului univers. Miturile ar fi explicaţii ale destinului condiţiei cosmice şi umane, atribuindu-le tuturor acestora origini supranaturale din vremea creaţiei primordiale, pe care le consideră sacre şi revelate de fiinţe supraumane.
Vom pleca, totuşi, de la o premisă destul de controversată încă în cadrul psihologiei, dar, după părerea noastră, verosimilitatea ei a fost în termeni necesari şi suficienţi dovedită. Este vorba de teoria arhetipului ca parte integrantă, dobandită filogenetic, a fiinţei umane. Considerăm, deci că înca din momentul naşterii, omul posedă o serie de potenţialiţăţi, nu este nicidecum o tabula rasa şi că mediul şi educaţia sunt cele care şlefuiesc devenire personalităţii.
Având în vedere structura organismului, ar fi de mirare ca psihicul să fie unicul fenomen care să nu prezinte urme clare ale istoriei evoluţiei sale, iar faptul că aceste indicii sunt în cea mai strânsă corelaţie tocmai cu substratul instinctual este extrem de probabil. Aşadar omul are în sine însuşi a priori tipuri de instincte, care constituie modelul activităţii sale. Tot Jung afirma că aceste arhetipuri sunt parte integrantă a fiinţei umane, că intensitatea si frecvenţa manifestărilor lor nu a suferit dramatic nici o modificare, de-a lungul evoluţiei sale de la hoarda primitivă la omul contemporan: ele nu sunt numai relicve sau reziduuri încă prezente ale unor modalităţi de funcţionare mai vechi, ci regulatori mereu prezenţi, biologic indispensabili, ai sferei instinctelor, al căror efect se extinde asupra întregului domeniu al psihicului. Cu alte cuvinte omul a construit, construieşte şi va construi după un “pattern of behavior”. Toate activităţile sale sociale fie intelectuale, fie de vibrare afectivă, au la bază, la temelie arhetipuri.
Dacă după cum am văzut funcţia arhetipului rămâne relativ aceaşi de-a lungul generaţiilor, să vedem ce putem spune despre conţinutul său ideatic. El este considerat a fi un fond de imagini străvechi, ce aparţin tezaurului comun al omenirii. Rezultă de aici că activităţile care îşi au fundaţia pe arhetipuri sunt eminamente colective, sunt rezultate ale gândirii colective. Arhetipul devine pentru sistemul psihicul uman ceea ce instinctul este pentru omul biologic.
Prin imagini nu trebuie să înţelegem simple fotografii interioare, ci reflecţii imanente ale unor scheme de comportament, iar faptul că este comun umanităţi conduce la idea că activităţile care au la fundaţie aceste tipuri de comportament sunt constatabile, evident nu direct ci hermeneutic, numai în produsele sociale ale omului, căci cea care le-a conceput este gândirea colectivă.
Gândirea omului nu a rămas neatinsă de evoluţie, ea este chiar nota sa definitorie, având rol determinant în structura bio-psihică actuală. Vrem să afirmăm că arhetipul chiar dacă este un dat ereditar, capătă forme de manifestare în funcţie de gradul de dezvoltare a gândirii, a capacităţi acesteia de înţelegere şi mai ales de a privi mediul înconjurător şi poziţia sa în raport cu acesta.
Imediat după ce şi-a indeplinit trebuinţele biologice primare, omul a căutat obţinerea într-un fel sau altul a securităţi, a siguranţei. Nivelul de dezvoltare a gândirii i-a permis să constate că toate obiectele amorfe sau lucrate de om, ca şi toate fenomenele naturii îşi au sufletul, viaţa şi modul propriu de existenţă, după model uman: cortul are soţie şi copii, iar animalele îşi au gospodăriile şi chiar ţările lor propri. La un moment dat în existenţa sa a constatat că cei dragi nu mai pot să vorbească cu el, nu mai au umbră. A devenit preocupat de anumite fenomene care i se întâmplau şi a descoperit sufletul. Consideră acum că sufletul îl poate părăsi temporar, în somn sau leşin, ori definitiv în cazul morţii. După ce şi-a format o reprezentare intuitivă asupra vieţii, a devenit conştient de drama existenţei. În strânsă corelaţie cu nivelul de dezvoltare a gândirii sale, cu descoperirea ideii de suflet sau de sine, si a constatării că natura este mama femeii cu care s-a insurat, potrivnică dorinţelor sale, necruţătoare, omul a născocit ideea de divinitate, prima creaţie colectivă a umanităţii.
Divinitatea nu putea fi gândită a fi altfel decât antropomorfă, o abstractizare superioara nefiind posibilă. Asemeni lui însuşi divinitatea putea fi mişcată prin apeluri la îndurarea, la speranţele şi temerile lor. Dacă el însuşi putea fi emoţionat prin simple rugăminţi şi daruri, faţă de divinitate este nevoie de un anumit protocol, o anumită atitudine şi o anumită exprimare. Iată deci că el a descoperit magia si forma sa de manifestare: ritualul. Într-un astfel de sistem existenţial omul primitiv se simţea în siguranţă, la adăpost, nimic nu mai stătea în calea de abia născutului embrion al voinţei de putere, putea nestingherit să influenţeze cursul naturii în propriul său folos.
Lumea contemporană îi spune acestei concepţii mit şi o tratează cu vădită ironie. Să fie atunci cunoaşterea susceptibilă de valorizare? Nicidecum! Mitul este reflecţia cunoştinţelor despre lume şi viaţă la care a ajuns omul primitiv, evident naive însă numai în comparaţie cu cele contemporane; în sistemul său de referinţă mitul era un adevăr indubitabil. Din cele spune de noi rezultă că şi omul contemporan se conduce după Mituri, el însă a renunţat să le mai numească aşa ci le spune acum Teorii.
În conformitate cu teoria arhetipului şi cu cele precizate de noi pînă acum se degajă ideea că atât un studiu transversal cât şi unul longitudinal ar trebui să releveze ideea că mitul nu este personal sau privat, prin însăşi modul său de a fi. El s-a născut din arhetip şi în consecinţă trebuie să fie prezent într-o forma sau alta la indivizii umani aflaţi la acelaşi nivel de evoluţie, dar şi la cei aflaţi în epoci diferite, evident ţinând cont de deformările şi deghizările pe care le presupune achiziţiile culturale specifice.
Studiul transversal aşadar, doreşte să dovedească ideea că diferitelor mitologii le corespund personaje care întruchipează aceleaşi arhetipuri. Pentru a demonstra adecvat această ipoteză vom cerceta un exemplu concret: arhetipul eroului civilizator.
Un astfel de personaj găsim în mitologia mesopotamiană. Este vorba de Oannes, zeu sau fiinţă supraumană, mesianică, dintr-un mit sumerian. Ea îi invaţă scrierea, ştiinţele şi felurite arte. Le arată cum să-şi zidească locuinţele, să întemeieze temple, să se folosească de legi şi de cele mai de seama principii ale geometriei. Acestă făptură i-a învăţat pe oameni tot ce putea să-i umanizeze.
Mitologiile civilizaţiilor precolumbiene ne furnizează un personaj cu trasături asemănătoare. Quatzalcoatl este un zeu aztec care în ipostaza sa umană este mare legislator şi aducător de cultură şi civilizatie, un rege sensibil, neîndurând să vadă suferinţa fiinţelor şi un mântuitor.
Mult mai cunoscut este însă Prometheus, zeu titan în mitologia greacă. Este răzvrătit împotriva lui zeus, dar prieten al oamenilor, cărora le-a dăruit focul şi raţiunea învăţându-i şi meşteşugurile esenţiale; este totuşi, pedepsit de zeus pentru activitatea sa de erou civilizator. Aceste exemple vin să consolideze ipoteza de la care am pornit.
Cercetarea longitudinală o vom începe cu lumea tradiţională. Imediat după conştientizarea propriei existenţe, omul s-a intrebat cum a apărut lumea în care el respiră, dar şi el însuşi. Au apărut în consecinţă miturile sau teoriile cosmogonice şi dependent de acestea cele antropogonice. Există astfel de mituri atât la omul arhaic cât şi la cel modern? Evident, da!
Omul tradiţional consideră că s-a născut în urma unui gest divin, că întregul univers a existat într-o formă sau alta înainte ca zeii să-i dea structura şi ordinea pe care o constată astăzi.
În ceea ce priveşte credinţele omului modern lucrurile sunt puţin mai delicate. S-au produs între timp de la omul primitiv până la cel contemporan modificări semnificative în gândire. Înţelegen prin aceasta ponderea gândirii personale, considerată forţă motrice, în detrimentul gândirii colective, predominantă în gândirea omului primitiv.
Cum era de aşteptat mitul creaţionist s-a conservat, chiar dacă concomitent cu el există o altă teorie pseudoştiinţifică la fel de naivă. Este vorba de teoria Marelului Big Ben, a expansiunii materiei din ea însăşi.
După ce a rezolvat dilema originii lumii şi a sa însuşi omul din toate epocile s-a preocupat de modul, de arta de a trăi viaţa. Şi s-au născut astfel tabuurile, eroii civilizatori, sistemele morale si apoi cele etice.
Dependent de răspunsul dat întrebarii privitoare la originea omului s-a născut cea referitoare la drama existenţială. Se regăseşte atât în arhaism cât şi în contemporaneitate concepţia existenţei postume, a unei escatologii universale, unice sau ciclice, dar şi a uneia private. De abia acum din perspectiva dramei existenţiale, a inerenţei morţii, putem privi şi înţelege pe deplin sensul ritualului si răspunsul sublim dat acestei probleme de conştiinţa colectivă.
Mitul nu este forma ultimă de manifestare a concepţiei primitive. Acesta odată elaborat naşte sacrul ori acesta inspiră teamă şi respect dar şi interdicţie. În consecinţă, cu divinitatea nu se poate comunica oricum ci prin intermediul unor procedee magice, după un scenariu riguros, adică printr-un ritual. Acesta este în primul rând o imitare a cosmogoniei sau antropogoniei, a unirii elementelor primordiale, deoarece prin acest act magic s-ar reuşii preluarea puterii divinităţii.
Pe de altă parte de corectitudinea şi mai ales de efectuarea însăşi a ritualului depinde chiar ordinea lumii. Iată de ce era atât de important pentru ciobanul muntean îndeplinirea strictă a datinii. Moartea este inerentă condiţiei umane, ca de altfel şi viaţa postumă, ori din aceast punct de vedere ritualul care asigură trecerea dintr-o formă de existenţă în alta este decisiv. Moartea este privita ca un fel de escatologie personală, iar ritualul de înmormântare devine actul de creaţie al unei noi vieţi. Rolul ritualului, care descinde din mit, are în cele din urmă o funcţie catharctică, de purificare, alinare.
Intr-o lume în care fiecare activitate sau chiar gest este repetarea unui model exemplar, cu alte cuvinte a unei cosmogonii, noţiunea de Timp se estompează, el nu mai curge de la sine implacabil şi univoc aşa cum consideră omul modern. Am făcut aceasta amplă trecere în revistă pentru a îndreptăţi distincţia pe care o vom opera asupra “realităţii”
Considerăm aşadar că există în funcţie de răspunsul dat cosmogoniei şi dramei existenţei o “realitate mitică” şi o “realitate istorică”. Deosebirea dintre ele ar consta în faptul că în cazul celei mitice noţiunea de timp nu are sens, consistenţă, în timp ce cealaltă aşează la baza ei tocmai trecerea timpului. Dacă realitatea mitică consideră real tot ceea ce corespunde şi îşi are originea în sistemul de cunoştinţe care a generat-o, realitatea istorică este în primul rând concretă, reale fiind obiectele şi fenomenele percepute numai pe calea simţurilor sau a raţiunii, purificându-o de orice tendinţă afectivă. Realitatea mitică este chiar dimpotrivă rezultatul unei dorinţe, al unui ideal, devenind reală numai pentru că este o operă socială, colectivă.
Cum societatea tradiţională aşează la fundamentul vieţii sociale şi culturale mitul ca metodă de apărare, evident utopică, în faţa vicisitudinilor vieţii cotidiene, va imbrăţişa realitateea mitică. Aşa cum au convenit renumiţi exegeţi ai fenomenului mitic, actele umane, obiectele pe care el le crea, şi mediul ambiant în care trăia după descoperirea religiei, dobândeau consistenţă, realitate în măsura în care reiterau fie un act mitic, fie erau întruchiparea telurică a unui model, a unui arhetip celest.
Comportamentul conştient al omului arhaic nu cunoştea acte care să nu fi fost înfăptuite şi trăite anterior de un altul care nu era om. Ceea ce el făcea, a mai fost făcut, viaţa sa fiind repetarea neîntreruptă a unor gesturi inaugurate de alţi. Gestul nu capătă sens, realitate decât în măsura exclusivă în care reia o acţiune primordială. Astfel căsătoria sau orgia colectivă trimit la prototipuri mitice, fiind practicate pentru că au fost cândva, “ în illo tempore”, consacrate de zei, de strămoşi sau eroi. Conchidem că un obiect sau o acţiune nu au valoare autonomă intrinsecă, nu-şi găsesc realitatea, identitatea decât în masura în care într-un fel sau altul participă la o realitate care le transcede.
Construcţiile amului arhaic nu sunt altceva decât imitaţi ale unui model extra-terestru. Omul construieşte după un arhetip. Însă nu numai oraşul sau templul său au modele celeste, dar la fel se întâmplă cu toate regiunile pe care el le locuieşte, cu fluviile, cu câmpurile care îl hrănesc. Conform credinţelor mesopotamiene, Tigrul îşi are modelul în steaua Arunit şi Eufratul în steaua Rândunelei. Pentru unele popoare munţii au prototip ideal în cer, iar la egipteni numele de locuri şi persoane erau date după cele din “câmpurile” celeste. Se desprinde din cele spuse ideea că realitatea este funcţie de imitare a arhetipului mitic.
Societăţile care au urmat ajungând până la cea modernă nu au putut ignora admirabilul răspuns dat dramei existenţei. Acesta se va mula perfect pe arhetipurile deja primite drept “cadou”, dar va fi influenţat de actualul sistem de cunoştinţe.
Pentru Victor Kernbach aflăm că, în urma consultării unei bibliografi impresionante, mitul este definit a fi o naraţiune tradiţională complexă, ivită la intersecţia dintre planul cosmic cu cel uman, având conţinut specific, decantat din vremuri memoriale în forme sacralizate, al cărui scop este modelarea explicării unor fenomene şi evenimente enigmatice cu caracter spaţial şi temporal, care privesc atât natura biologică cât şi spirituală a omului, precum şi fenomene ale naturii ambiente sau chiar a întregului univers. Miturile ar fi explicaţii ale destinului condiţiei cosmice şi umane, atribuindu-le tuturor acestora origini supranaturale din vremea creaţiei primordiale, pe care le consideră sacre şi revelate de fiinţe supraumane.
Vom pleca, totuşi, de la o premisă destul de controversată încă în cadrul psihologiei, dar, după părerea noastră, verosimilitatea ei a fost în termeni necesari şi suficienţi dovedită. Este vorba de teoria arhetipului ca parte integrantă, dobandită filogenetic, a fiinţei umane. Considerăm, deci că înca din momentul naşterii, omul posedă o serie de potenţialiţăţi, nu este nicidecum o tabula rasa şi că mediul şi educaţia sunt cele care şlefuiesc devenire personalităţii.
Având în vedere structura organismului, ar fi de mirare ca psihicul să fie unicul fenomen care să nu prezinte urme clare ale istoriei evoluţiei sale, iar faptul că aceste indicii sunt în cea mai strânsă corelaţie tocmai cu substratul instinctual este extrem de probabil. Aşadar omul are în sine însuşi a priori tipuri de instincte, care constituie modelul activităţii sale. Tot Jung afirma că aceste arhetipuri sunt parte integrantă a fiinţei umane, că intensitatea si frecvenţa manifestărilor lor nu a suferit dramatic nici o modificare, de-a lungul evoluţiei sale de la hoarda primitivă la omul contemporan: ele nu sunt numai relicve sau reziduuri încă prezente ale unor modalităţi de funcţionare mai vechi, ci regulatori mereu prezenţi, biologic indispensabili, ai sferei instinctelor, al căror efect se extinde asupra întregului domeniu al psihicului. Cu alte cuvinte omul a construit, construieşte şi va construi după un “pattern of behavior”. Toate activităţile sale sociale fie intelectuale, fie de vibrare afectivă, au la bază, la temelie arhetipuri.
Dacă după cum am văzut funcţia arhetipului rămâne relativ aceaşi de-a lungul generaţiilor, să vedem ce putem spune despre conţinutul său ideatic. El este considerat a fi un fond de imagini străvechi, ce aparţin tezaurului comun al omenirii. Rezultă de aici că activităţile care îşi au fundaţia pe arhetipuri sunt eminamente colective, sunt rezultate ale gândirii colective. Arhetipul devine pentru sistemul psihicul uman ceea ce instinctul este pentru omul biologic.
Prin imagini nu trebuie să înţelegem simple fotografii interioare, ci reflecţii imanente ale unor scheme de comportament, iar faptul că este comun umanităţi conduce la idea că activităţile care au la fundaţie aceste tipuri de comportament sunt constatabile, evident nu direct ci hermeneutic, numai în produsele sociale ale omului, căci cea care le-a conceput este gândirea colectivă.
Gândirea omului nu a rămas neatinsă de evoluţie, ea este chiar nota sa definitorie, având rol determinant în structura bio-psihică actuală. Vrem să afirmăm că arhetipul chiar dacă este un dat ereditar, capătă forme de manifestare în funcţie de gradul de dezvoltare a gândirii, a capacităţi acesteia de înţelegere şi mai ales de a privi mediul înconjurător şi poziţia sa în raport cu acesta.
Imediat după ce şi-a indeplinit trebuinţele biologice primare, omul a căutat obţinerea într-un fel sau altul a securităţi, a siguranţei. Nivelul de dezvoltare a gândirii i-a permis să constate că toate obiectele amorfe sau lucrate de om, ca şi toate fenomenele naturii îşi au sufletul, viaţa şi modul propriu de existenţă, după model uman: cortul are soţie şi copii, iar animalele îşi au gospodăriile şi chiar ţările lor propri. La un moment dat în existenţa sa a constatat că cei dragi nu mai pot să vorbească cu el, nu mai au umbră. A devenit preocupat de anumite fenomene care i se întâmplau şi a descoperit sufletul. Consideră acum că sufletul îl poate părăsi temporar, în somn sau leşin, ori definitiv în cazul morţii. După ce şi-a format o reprezentare intuitivă asupra vieţii, a devenit conştient de drama existenţei. În strânsă corelaţie cu nivelul de dezvoltare a gândirii sale, cu descoperirea ideii de suflet sau de sine, si a constatării că natura este mama femeii cu care s-a insurat, potrivnică dorinţelor sale, necruţătoare, omul a născocit ideea de divinitate, prima creaţie colectivă a umanităţii.
Divinitatea nu putea fi gândită a fi altfel decât antropomorfă, o abstractizare superioara nefiind posibilă. Asemeni lui însuşi divinitatea putea fi mişcată prin apeluri la îndurarea, la speranţele şi temerile lor. Dacă el însuşi putea fi emoţionat prin simple rugăminţi şi daruri, faţă de divinitate este nevoie de un anumit protocol, o anumită atitudine şi o anumită exprimare. Iată deci că el a descoperit magia si forma sa de manifestare: ritualul. Într-un astfel de sistem existenţial omul primitiv se simţea în siguranţă, la adăpost, nimic nu mai stătea în calea de abia născutului embrion al voinţei de putere, putea nestingherit să influenţeze cursul naturii în propriul său folos.
Lumea contemporană îi spune acestei concepţii mit şi o tratează cu vădită ironie. Să fie atunci cunoaşterea susceptibilă de valorizare? Nicidecum! Mitul este reflecţia cunoştinţelor despre lume şi viaţă la care a ajuns omul primitiv, evident naive însă numai în comparaţie cu cele contemporane; în sistemul său de referinţă mitul era un adevăr indubitabil. Din cele spune de noi rezultă că şi omul contemporan se conduce după Mituri, el însă a renunţat să le mai numească aşa ci le spune acum Teorii.
În conformitate cu teoria arhetipului şi cu cele precizate de noi pînă acum se degajă ideea că atât un studiu transversal cât şi unul longitudinal ar trebui să releveze ideea că mitul nu este personal sau privat, prin însăşi modul său de a fi. El s-a născut din arhetip şi în consecinţă trebuie să fie prezent într-o forma sau alta la indivizii umani aflaţi la acelaşi nivel de evoluţie, dar şi la cei aflaţi în epoci diferite, evident ţinând cont de deformările şi deghizările pe care le presupune achiziţiile culturale specifice.
Studiul transversal aşadar, doreşte să dovedească ideea că diferitelor mitologii le corespund personaje care întruchipează aceleaşi arhetipuri. Pentru a demonstra adecvat această ipoteză vom cerceta un exemplu concret: arhetipul eroului civilizator.
Un astfel de personaj găsim în mitologia mesopotamiană. Este vorba de Oannes, zeu sau fiinţă supraumană, mesianică, dintr-un mit sumerian. Ea îi invaţă scrierea, ştiinţele şi felurite arte. Le arată cum să-şi zidească locuinţele, să întemeieze temple, să se folosească de legi şi de cele mai de seama principii ale geometriei. Acestă făptură i-a învăţat pe oameni tot ce putea să-i umanizeze.
Mitologiile civilizaţiilor precolumbiene ne furnizează un personaj cu trasături asemănătoare. Quatzalcoatl este un zeu aztec care în ipostaza sa umană este mare legislator şi aducător de cultură şi civilizatie, un rege sensibil, neîndurând să vadă suferinţa fiinţelor şi un mântuitor.
Mult mai cunoscut este însă Prometheus, zeu titan în mitologia greacă. Este răzvrătit împotriva lui zeus, dar prieten al oamenilor, cărora le-a dăruit focul şi raţiunea învăţându-i şi meşteşugurile esenţiale; este totuşi, pedepsit de zeus pentru activitatea sa de erou civilizator. Aceste exemple vin să consolideze ipoteza de la care am pornit.
Cercetarea longitudinală o vom începe cu lumea tradiţională. Imediat după conştientizarea propriei existenţe, omul s-a intrebat cum a apărut lumea în care el respiră, dar şi el însuşi. Au apărut în consecinţă miturile sau teoriile cosmogonice şi dependent de acestea cele antropogonice. Există astfel de mituri atât la omul arhaic cât şi la cel modern? Evident, da!
Omul tradiţional consideră că s-a născut în urma unui gest divin, că întregul univers a existat într-o formă sau alta înainte ca zeii să-i dea structura şi ordinea pe care o constată astăzi.
În ceea ce priveşte credinţele omului modern lucrurile sunt puţin mai delicate. S-au produs între timp de la omul primitiv până la cel contemporan modificări semnificative în gândire. Înţelegen prin aceasta ponderea gândirii personale, considerată forţă motrice, în detrimentul gândirii colective, predominantă în gândirea omului primitiv.
Cum era de aşteptat mitul creaţionist s-a conservat, chiar dacă concomitent cu el există o altă teorie pseudoştiinţifică la fel de naivă. Este vorba de teoria Marelului Big Ben, a expansiunii materiei din ea însăşi.
După ce a rezolvat dilema originii lumii şi a sa însuşi omul din toate epocile s-a preocupat de modul, de arta de a trăi viaţa. Şi s-au născut astfel tabuurile, eroii civilizatori, sistemele morale si apoi cele etice.
Dependent de răspunsul dat întrebarii privitoare la originea omului s-a născut cea referitoare la drama existenţială. Se regăseşte atât în arhaism cât şi în contemporaneitate concepţia existenţei postume, a unei escatologii universale, unice sau ciclice, dar şi a uneia private. De abia acum din perspectiva dramei existenţiale, a inerenţei morţii, putem privi şi înţelege pe deplin sensul ritualului si răspunsul sublim dat acestei probleme de conştiinţa colectivă.
Mitul nu este forma ultimă de manifestare a concepţiei primitive. Acesta odată elaborat naşte sacrul ori acesta inspiră teamă şi respect dar şi interdicţie. În consecinţă, cu divinitatea nu se poate comunica oricum ci prin intermediul unor procedee magice, după un scenariu riguros, adică printr-un ritual. Acesta este în primul rând o imitare a cosmogoniei sau antropogoniei, a unirii elementelor primordiale, deoarece prin acest act magic s-ar reuşii preluarea puterii divinităţii.
Pe de altă parte de corectitudinea şi mai ales de efectuarea însăşi a ritualului depinde chiar ordinea lumii. Iată de ce era atât de important pentru ciobanul muntean îndeplinirea strictă a datinii. Moartea este inerentă condiţiei umane, ca de altfel şi viaţa postumă, ori din aceast punct de vedere ritualul care asigură trecerea dintr-o formă de existenţă în alta este decisiv. Moartea este privita ca un fel de escatologie personală, iar ritualul de înmormântare devine actul de creaţie al unei noi vieţi. Rolul ritualului, care descinde din mit, are în cele din urmă o funcţie catharctică, de purificare, alinare.
Intr-o lume în care fiecare activitate sau chiar gest este repetarea unui model exemplar, cu alte cuvinte a unei cosmogonii, noţiunea de Timp se estompează, el nu mai curge de la sine implacabil şi univoc aşa cum consideră omul modern. Am făcut aceasta amplă trecere în revistă pentru a îndreptăţi distincţia pe care o vom opera asupra “realităţii”
Considerăm aşadar că există în funcţie de răspunsul dat cosmogoniei şi dramei existenţei o “realitate mitică” şi o “realitate istorică”. Deosebirea dintre ele ar consta în faptul că în cazul celei mitice noţiunea de timp nu are sens, consistenţă, în timp ce cealaltă aşează la baza ei tocmai trecerea timpului. Dacă realitatea mitică consideră real tot ceea ce corespunde şi îşi are originea în sistemul de cunoştinţe care a generat-o, realitatea istorică este în primul rând concretă, reale fiind obiectele şi fenomenele percepute numai pe calea simţurilor sau a raţiunii, purificându-o de orice tendinţă afectivă. Realitatea mitică este chiar dimpotrivă rezultatul unei dorinţe, al unui ideal, devenind reală numai pentru că este o operă socială, colectivă.
Cum societatea tradiţională aşează la fundamentul vieţii sociale şi culturale mitul ca metodă de apărare, evident utopică, în faţa vicisitudinilor vieţii cotidiene, va imbrăţişa realitateea mitică. Aşa cum au convenit renumiţi exegeţi ai fenomenului mitic, actele umane, obiectele pe care el le crea, şi mediul ambiant în care trăia după descoperirea religiei, dobândeau consistenţă, realitate în măsura în care reiterau fie un act mitic, fie erau întruchiparea telurică a unui model, a unui arhetip celest.
Comportamentul conştient al omului arhaic nu cunoştea acte care să nu fi fost înfăptuite şi trăite anterior de un altul care nu era om. Ceea ce el făcea, a mai fost făcut, viaţa sa fiind repetarea neîntreruptă a unor gesturi inaugurate de alţi. Gestul nu capătă sens, realitate decât în măsura exclusivă în care reia o acţiune primordială. Astfel căsătoria sau orgia colectivă trimit la prototipuri mitice, fiind practicate pentru că au fost cândva, “ în illo tempore”, consacrate de zei, de strămoşi sau eroi. Conchidem că un obiect sau o acţiune nu au valoare autonomă intrinsecă, nu-şi găsesc realitatea, identitatea decât în masura în care într-un fel sau altul participă la o realitate care le transcede.
Construcţiile amului arhaic nu sunt altceva decât imitaţi ale unui model extra-terestru. Omul construieşte după un arhetip. Însă nu numai oraşul sau templul său au modele celeste, dar la fel se întâmplă cu toate regiunile pe care el le locuieşte, cu fluviile, cu câmpurile care îl hrănesc. Conform credinţelor mesopotamiene, Tigrul îşi are modelul în steaua Arunit şi Eufratul în steaua Rândunelei. Pentru unele popoare munţii au prototip ideal în cer, iar la egipteni numele de locuri şi persoane erau date după cele din “câmpurile” celeste. Se desprinde din cele spuse ideea că realitatea este funcţie de imitare a arhetipului mitic.
Societăţile care au urmat ajungând până la cea modernă nu au putut ignora admirabilul răspuns dat dramei existenţei. Acesta se va mula perfect pe arhetipurile deja primite drept “cadou”, dar va fi influenţat de actualul sistem de cunoştinţe.
Astfel în cazul omului modern se constată coexistenţa acestor două realităţi, una fiind în mod necesar transcendentă. La aceasta din urmă, cea mitică, omul contemporan se întoarce ori de câte ori realitatea istorică se transformă într-un veritabil şi abil duşman, ori de câte ori ea este incapabilă să îi satisfacă dorinţele.
Plecând dar, de la premisa exemplarităţii şi universalităţii, ca dimensiuni constitutive ale mitului, scopul lucrării noastre este acela de a revela Mitul Dracula în primul rând, în funcţie de criteriul cronologic şi nu al popularităţii, ca forma de manifestare specifică secolului al XV-lea, a arhetipului eroului civilizator, şi în al doilea rând ca simbol deghizat al dorinţei eterne a omului nemurirea.
În prima sa ipostază mitul dracula se identifică cu personajul istoric Vlad Ţepeş. Dracula s-a născut în 1431 în Sighişoara, când tatăl său se afla în exil în Transilvania. Străbunicul lui Ţepeş, Radu I a avut doi fii: pe binecunoscutul Mircea cel Batrân si pe Dan I. Lui Mircea i s-a născut Vlad poreclit Dracul, iar lui Dan I Dan II. Spiţa lui Vlad Dracul a primit numele de Drăculeşti, iar cea a lui Dan I de Dăneşti. Imediat după moartea lui Mircea cel Bătrân începe o puternică luptă între cele două familii conducătoare care viza ocuparea ocuparea tronului. Duşmănia dintre ei a făcut ca în mai puţin de de 30 de ani Ţara Românească să aibă opt domnitori, şi numeroase asasinate între rude, mai mult sau mai puţin apropiate. Despre mama lui Ţepeş se ştie că era o nobilă transilvăneană, căreia i-a fost încredinţată educaţia lui Ţepeş până la vârsta de cinci ani. După acestă vârstă, când Vlad Ţepeş a devenit prinţ, educaţia sa în special militară, a fost preluată de un cavaler, combatant în batălia de la Nicopole.
În 1447 Ţepeş se afla la Adrianopole, de trei ani alături de un frate al său, fiind încredinţaţi sultanului ca gest de bună credinţă faţă de ajutorul primit de Vlad Dracul în ocuparea tronului. Tot în acest an Vlad Dracul cade în disgraţiile lui Iancu de Hunedoara, conducătorul Ungariei. Lipsit de protecţia sa, căreia i se adaugă o atitudinea draconică faţă de boierime, Vlad Dracul şi fiul său Mircea, sunt asasinaţi în urma unei conspiraţii boiereşti.
La aflarea veşti despre moartea lui Vlad Dracul sultanul îl eliberează pe Dracula şi îl ajută cu oaste în recuperarea tronului. În 1448 Vlad Ţepeş ajunge la putere, însă după numai două luni intervenţia armată a lui Iancu de Hunedoara îl obligă să se refugieze în Moldova, apărat fiind de vărul său Bogdan Voievod, unde rămâne timp de trei ani, până la asasinarea acestuia, în 1451. Între timp la tronul Ţării Româneşti este urcat Vladislav II.
Scandalul provocat de uciderea lui Bogdan îl obligă pe Vlad să caute protecţia duşmanului tatălui său. Vladislav II tocmai îşi schimbase orientarea politică, proturcă, ceea ce nu i-a convenit lui Iancu de Hunedoara. acesta acceptă alianţa cu Ţepeş şi îl aşează voievod vasal peste Ţara Fagăgaşului şi Almaş. Aspiraţiile lui Ţepeş nu se opresc aici, el aşteaptă momentul propice, până în 1456, de a reclama tronul Valahiei.
Imediat după caderea Constantinopolului, în 1453, se pregăteşte o nouă cruciada. Intenţia s-a concretizat în 1456 când Iancu de Hunedoara în fruntea unei armate creştine impresionante invadează partea Serbiei aflată sub dominaţie turcă. În acelaşi timp Vlad Ţepeş invadează Ţara Românească.
În bătălia de la Belgrad Iancu de Hunedoara este ucis, iar armata sa învinsă. Între timp Vlad Ţepeş reuşeşte să-l asasineze pe Vladislav II şi să preia tronul. Victoria turcilor l-a obligat pe Ţepeş să adopte o atitudine obedientă faţă de aceştia, cel puţin până la consolidarea autorităţii domneşti. După ce acest deziderat a fost atins, Vlad Ţepeş porneşte propria campanie de pedepsire a turcilor.
Abilităţile de luptător dar şi preacunoscuta sa cruzime l-au făcut un duşman redutabil. Incursiunea sa pe teritoriul otoman este vremelnic victorioasă, fapt care atrage fulgerator atenţia Papei Pius II. El se hotărâşte să-l sprijine financiar prin intermediul lui Matei Corvin. Ajutorul trimis de papă este reţinut de Matei Corvin care tergiversează pâna la limită momentul implicarii în luptă.
Viteaza dar puţin numeroasa armata a lui Dracula se vede nevoită în acesta situaţie să se retragă din faţa duşmanului. Turcii pornesc o campanie împotriva lui Ţepeş reuşind să-l alunge în Transilvania în 1462. Ţepeş reuşeşte să scape de urmăritorii săi refugiindu-se şi cerând ajutorul lui Matei Corvin. Răspunsul acestuia a fost întemniţarea, iar după o perioadă îl eliberează obligându-l totuşi la domiciliu forţat într-o proprietate domneasca din Buda.
În acesta perioada se sechestrare, estimată de unii autori la patru respectiv 12 ani, Vlad Ţepeş se pregăteşte pentru redobândirea tronului, mai ales după ce fratele său Radu cel Frumos a fost alungat de la domnie de către Basarab cel Batrân, membru al clanului Dăneştilor.
Politica favorabilă turcilor adoptată de acesta a determinat reabilitarea lui Ţepeş, astfel că în 1476 însoţit de oşteni transilvăneni şi moldoveni, aceştia din urmă trimişi de însuşi Ştefan cel Mare, invadeaza Ţara Românească şi recucereşte tronul.
Dorin Damaskin H, 25 septembrie 2008
Legatura Permanenta | Etichetat cu: castelul bran, dracula, fictiune, matei corvin, realitate, vlad tepes
Andreea Esca este imaginea jurnalistului român de calitate (sondaj)
Adaugat pe 24 Sep 2008 la 5:40pm
Alte modele autohtone de profesionalism sunt Cristian Tudor Popescu, Robert Turcescu şi Emil Hurezeanu, arată un sondaj realizat de eJobs.ro.
Pentru a identifica jurnaliştii care se bucură de cea mai mare trecere în rândul românilor, site-ul de recrutare online eJobs şi-a invitat vizitatorii să numească oamenii din breaslă cu care se identifică. Rezultatele au arătat că 20,8% dintre cei care au luat parte la sondaj au numit-o pe Andreea Esca (foto). Imediat în urma ştiristei de la PRO TV s-au situat Cristian Tudor Popescu şi Robert Turcescu, cu 20,4%, respectiv 20,1% din voturi. Emil Hurezeanu, Liviu Mihaiu, Ion Cristoiu şi Simona Pătruleasa au fost menţionaţi şi ei de cei aproape 9.500 de respondenţi, dintre care 59,7% femei şi 40,2% bărbaţi.
Sondajul a fost realizat între 11 şi 19 septembrie.
„Meseria de jurnalist este fără îndoială profesia cu cel mai ridicat grad de influenţă asupra societăţii. Nu degeaba presa este considerată a patra putere în stat. Ni s-a părut foarte util să realizăm această anchetă şi să aflăm cum percep românii meseria de jurnalist, care consideră ei că sunt principalele calităţi ale unui bun reprezentant al mass-media sau în ce zonă a presei le-ar plăcea să activeze dacă ar fi jurnalişti“, a declarat Laura Chilom, HR consultant eJobs.
Sondajul eJobs a chestionat şi segmentul de presă în care şi-ar dori să activeze cei care îşi doresc o slujbă în acest domeniu, iar răspunsurile au arătat că micile ecrane le fac cel mai tare cu ochiul celor care visează la o carieră în mass-media. Dacă ar fi jurnalişti, 43% dintre români şi-ar dori să lucreze în televiziune. Femeile sunt cele mai interesate de jurnalismul tv: peste 60% dintre acestea ar vrea să apară pe sticlă. Presa ocupă locul doi în preferinţele românilor, cu 29,7%, în timp ce pe locul trei se situează radioul, care a strâns 15,6% dintre voturi. Doar 10,9% dintre respondenţi ar alege să-şi facă meseria în mediul online.
În privinţa calităţilor pe care trebuie să le aibă un bun jurnalist, 40% dintre participanţii la studiu au plasat obiectivitatea pe prima treaptă. Aceasta este urmată de capacitatea analitică, pe care 26,3% dintre respondenţi au asociat-o cu profesionismul. Talentul a fost lăsat la urmă, cu numai 15,3% din voturi.
Sursa: Cotidianul.ro (editia online), www.ejobs.ro
Intre 10.000 si 40.000 de euro castiga vedetele de televiziune !
Adaugat pe 24 Sep 2008 la 11:15am
Potrivit colegilor din presa, vedetele de televiziune castiga lunar sume fabuloase, mai mult sau mai putin proportionale cu profesionalismul lor dar cu siguranta strict dependente de audienta pe care o au emisiunile pe care le realizeaza sau le modereaza.
Jurnalistii de la Evenimentul Zilei scriu ca Andreea Raicu, Virgil Iantu, Stefan Banica Junior sau Dan Negru sunt doar cateva nume din showbiz-ul autohton ale caror lefuri se ridica la sume ametitoare. Teoretic, lefurile lor sunt corelate cu popularitatea precum si cu gradul de profesionalism al acestora.
Astfel, potrivit “Cotidianul”, Andreea Esca, cea mai buna prezentatoare de jurnale de stiri de la Pro TV, castiga aproximativ 40.000 de euro. Suma “acopera” prestatia ei de la stiri, implicarea in proiectul “The One”, revista unde este director, si bonusul de intretinere lunara si look, in valoare de 5.000 de euro.
Stefan Banica Junior, prezentator, cantaret, regizor si consultant al emisiunii “Dansez pentru tine” de la Pro TV, a castigat lunar in jur de 30.000 de euro sezonul trecut, in timp ce Mihai Dedu, care prezinta matinalul de la postul lui Sarbu, primeste, in schimb, doar 12.000 de euro. In schimb, Antena 1 isi plateste stiristii cu sume cuprinse intre 20.000 si 30.000 de euro lunar. Astfel, Alessandra Stoicescu incaseaza 28.000 de euro, potrivit “Cotidianul”, suma care include bonusurile pentru statutul de vedeta al postului din Baneasa si pentru intretinerea imaginii, in timp ce Lucian Mandruta, primeste aproximativ 20.000 de euro.
Nici Dan Negru sau Mircea Radu nu o duc mai rau, lefurile lor ajungand pana la 20.000 de euro, respectiv 18.000 de euro, la care se adauga comisionul din concursurile de SMS-uri care se desfasoara pe parcursul emisiunilor pe care le prezinta, respectiv “Vreau sa fiu vedeta” si “Din dragoste”. Tot potrivit informatiilor din presa, Andreea Raicu castiga lunar aproximativ 30.000 de euro, iar Virgil Iantu, care prezinta mai nou emisiunea “Cireasa de pe tort”, este remunerat cu aproape 20.000 de euro.
Sursele EVZ spun ca “Nasul” de la B1 primeste 15.000 de euro pentru prestatia sa de fiecare seara, exceptand week-end-ul, “Carcotasii” sunt remunerati cu 20.000 de euro lunar fiecare, Robert Turcescu ar incasa de la Realitatea in jur de 20.000 de euro, iar Catalin Maruta ar primi de la Pro TV pentru prezentarea programului “Happy Hour” tot 15.000 de euro.
Sursa: ziare.com, evenimentul zilei online
Legatura Permanenta | Etichetat cu: andreea esca, antena 1, dan negru, mircea radu, prima tv, pro tv
TOP FIVE Most Viewed Posts
Reclama
Poti subscrie la RADAR DE MEDIA via email, pentru a primi notificari ale altor articole. Introduceti email si dati click pe Subscriu!
Mai multe articole
Arhiva Stiri
| Lun | Mar | Mie | Joi | Vin | Sâm | Dum |
|---|---|---|---|---|---|---|
| « Aug | Oct » | |||||
| 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
| 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
| 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
| 22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
| 29 | 30 | |||||