vineri, martie 29, 2024

PUBLICITATE@RADARDEMEDIA.RO

More
    AcasăEVENTSBucuresti nr. 9

    Bucuresti nr. 9

    Enlightenment Motto:

    A prospera  intr-o criza moral valorica inseamna furt; apoi faliment spiritual , psihologic si finalmente financiar dupa modelul “Furand totul in jur , pana la urma tot pe tine ajungi  te furi”. Nu exista un bine personal real fara un bine psiho-social.

     

    Prolog:

    Din semantica principiilor lui Socrate  ce postula odata ca schimband  “haina ratiunii cu a nebuniei”, fie ea chiar si “divina” , putem extrage adevaruri fundamentale ale unui spirit esential.

     

    A trai intr-o jungla de beton,  care pierde legatura cu naturalul, un fel de savana asfaltata, lumea Bucurestilor in care traim, in care nimeni nu isi prea pune indoieli valorice asupra continutului si sensului maladiv spre care ne indreptam, nu generaza numai o problema sociala sau moral-filosofica, ci mai degaba degenereaza , spre  valente tot mai periculoase – stabilitatea noastra psihica.

     

    Ca nota de fond nu ne propunem a descoperi ce se intampla, e vizibil la tot pasul si nu numai pentru noi. Materialismul dialectic de altadata s-a transformat subliminal, intr-unul pseudo-dianetic contagios cu valente prozelitice.

    Cum facem, cum nu, aspiram prin ochi orice poate aduce a profit cu o scurtcircuitala directie spre satisfacerea propriilor placeri, mai degraba din sorgintea <fitelor> decat a necesitatilor, ce au luat amploarea unei matrice sociale,a  unui fel de pattern de tip “Patul lui Procust”; parca asemeni unui surogat de ecluza intre fluviul banului, traditionalul “ochiul diavolului”, din care ne hranim daca am putea chiar si cu fructul oprit, cu deversare neechivoca in marea placerilor instinctuale, nefacand sa rezulte altceva in decursul timpului, decat o secatuire a izvorelor pozitiviste ale unitatii psihice si sociale a fiintei, cu aparent singulara si valabila scurgere a sa intr-o <mare ludica>, seaca, searbada a instinctualului, generand cel putin in ipoteza de la care plecam, un hiatus de echilibru intre schimburile  firesti relationale heterotope, devenind varii si nu foarte sanatoase, departe de  neutromorficitate, de normalitate, pe un fundal steril de existente heberenice repetand embêtant la infinit un never ending Monopoly.

    De la aceste praxisuri maladive pornim in cautarea unor axiome care sa raspunda problematici nu ce se intampla, ci de ce si cu ce pret. Practic si teoretic principala modalitate in obtinerea satisfactiei imediate in jocul acesta ce se doreste a fi castigat zi de zi, <de adulmecare a prazii>, asa ca o mostenire evolutiva,  constituie o forma resoftata( si bine virusata)  a clasicei (auto)valori declarate  si recunoscute  , acum  reconsiderate social pe paliere dubitabile de etichetare, sub incapatoarea umbrela a curentului de adaptare asa-zis  ca un soi de driblare nefireasca in domeniul comportamental social, de sorgintea unor falsitati vecine cu ipocrizia. Am ajuns asa, ca un elocvent exemplu, sa nu facem altceva decat sa ne (auto)folosim, ca mijloc in apararea a acestui joc personal bine premiat social, de propriul nostru ego si tot ce poate scoate el la bataie, o autoconsumare inutila de resurse psihice,  iar spiritual mai nimic de substanta calitativa,  mai degraba o defensa de proprie acceptare a lipsurilor noastre sau a selfului natural originar, mascat in exterior in cel mai simplu mod  de a trai, cel pencuniar dupa ‘valabilul model american money talks’ .

     

    Un “adaptat”  mecanism al egolului de a nu-i fi deconspirata autenticitatea, potential pericol de insucces,  invaluindu-se intr-un fel de “machiaj”  stralucitor oferit de sclipiciul bunastarii, cu functia de ceata peste mintea altuia sau pe post de  bariera de a  nu fi vazut in esenta propriul tau interior, si ceea ce el reprezinta intr-adevar, oferita cu generozitate de material, intr-o continua fuga de raspunderea fata de ceea ce suntem cu adevarat noi insine dupa dictonul : “Da-i omului bani si putere ca sa vezi cine e intr-adevar”. Si surpiza… schimbarea este uimitoare, metric cadentat si regulat . Insa ceva paralel se intampla… unii ajung nu mai pot simti aerul din jur pe care il respira, lucrurile le par tot mai straine si fara rost, dezamagesc desi iubesc,sunt tristi desi sunt bogati,  capoteaza nervos ,se deprima, sau esueaza in decadente si  dependente  de care Bucurestiul este plin si asta inca tot mai multi.

     

    Dar pe cine intereseaza… acea mare himerica adulmeca, absoarbe si anuleaza orice element valoric al unei societati moral sanatoase, complacandu-se in ludicul de moment, fara sa caute o solutie a umplerii unui ocean launtric, rodnic, ca o iesire si transformare a unei mari sarate si aproape moarte, in scopuri si sensuri cu rost si viitor. Elementul motric al pietei, acest  sistem artificial creat, culminat cu  de exemplu testul pro-metric ( ce trebuie sa asigure pe unii ca “toti valorizam acelasi lucru-banul” , inventat de etina ce guverneaza America , a luat probabil in calcul multe elemente atunci cand a fost conceput, insa perversitatea si (dez)axarea  au ramas fara zabrele prefigurate la calculul original. In acest context nu ne ramane decat sa stam si sa cautam alternative de moment, fara o directionare spre un bine responsabil, in care complacerea in situatie face o figura remarcabila.  Desi pe moment ea  pare o solutie salvatoare, ziua de miine este rezervata descompunerii moral spirituale si mentale si daca asta ar fi tot inca nu ar fi catastrofic , insa acest lucru duce parca prindtr-un feed-back patologic si la colpas financia r( vezi Europa de azi , si pericolul Americii de maine ce deja se prefigureaza);

     

    E greu de crezut fiindca mecanismul negarii Annei Freud functioneaza la parametrii vecini cu ignoranta; cine ar avea curajul de a recunoaste ca  nu doreste binele <d’amblee>  asemeni celebrului personaj politic clasic ‘’voi progresul si numai progresul”, cand de fapt  multora le sta mintea doar la ideea  <caprei  vecinului  care nu a murit inca…>, insa fara apel la prea multa stiinta sociala, mentalitatea lasa clar de inteles  de ce sa ne fie bine cand poate sa imi fie bine.  De ce bani si bunastare? Pentru noi? Pentru urmasi?

     

    Pe de alta parte, toata lumea vrea copii, vrea mostenitori si de multe ori m-am intrebat de ce oare? Pentru a ne feri de deochiul babei? Sau pentru a isi rezolva lipsa propriei sale solvente destinice? Posibil , atata vreme cat generatia carora vor apartine  va fi inecata persistent in acea mare seaca si sarata in care raul s-a poprit din curgere, cu care cu siguranta ii vom « inavuti »… Pentru ca se pare ca mai nimeni nu s-a aplecat sa faca o previziune mai larga decat rezolvarea propriilor nevoi instinctual-sociale. In orice caz nu mai mult decat  haina ratiunii socratiene, uitata pana si ea mai de pe fundul <lazii lui de zestre a miresei, “Lada lui Coty”>, sau  o previziune mai viabila  decat ar putea fi gasit acul in carul cu fan. Sau poate nu o mai considera nici haina ponosita din acea Lada… un obiect descompus, unde odata statea mandretea fetei din altar, simbolul perpetuarii.

     

    Instinctul sexual-evolutionist, primum movens al propasirii personale, nu stiu daca avand scopul de evolutie sociala sau personala, coabiteaza se pare intr-un simbiotic tandem cu cel al conservarii, situate pe acelasi bazal plan psihologic, natural creat pentru a prezerva ceea ce s-a perpetuat. Mai pacat e ca aceasta simbioza sublimata acum spre ludic si material nu a absentat deloc de la lectia machiavelica a scopului si mijloacelor de care cam fiecare se foloseste, constituind  la o acida privire baza unei difuzii spre ceea ce poate crea absenta unui cenzor moral multumitor – imoralitate. Nu stiu daca perspectiva creationista, la polul opus celei evolutioniste,  spunand ca “functia creaza organul“ avea si asta in vedere, dar se poate constata ca functia mediului social astfel creat, lipsit de minimale dogme valorice submina bazalul instinctual-conservativ al  perpetuarii speciei, asemeni unui cerc vicios, metamorfozandu-l intr-o constiinta colectiva avand la baza structuturi de gandire  bine incorporate de tipul prostitutiei morale, iar conservarea in pecuniarul grotesc al “spagii necesare consoartei  pentru a  functiona instinctiv si afectiv intru iubirea de sot”, devin tot mai direct legate de zerourile contului din banca. Atunci cand isteria instinctuala este libera sa zboare intr-o absenta a normelor, evolutia fizica se developeaza antiparalel cu o involutie spirituala, ca de rang invers, fara sa fi avut  vreodata legatura  cu  “mens sana in corpore sano”… Fiindca mens sana nu inseamna aproduce, a combina, a insela sau a trada. Din pacate asta se intampla acolo unde padurea devinde jungla si in cazul nostru,  micul targ inofensiv odata de langa Mogosoaia devine acum la cote sociale  patologice, a noastra romaneasca intaie mahala- updatata pe sistem mafiot …Fara  oprelisti, sexualul antropologic devine ludicul care vinde, iar perpetuatorul se transforma in traiul <”up-style”>, pentru ca necunoasterea (veritabilului) naste monstrii, iar ignoranta este a lor hrana. Bazalul invinge, cenzorul cade, spiritul moare… cate putin… Si apoi, incotro cu sanatatea lui?

     

    Epopeea Homerica, Profetia Delfica sau Intrarea Zeului in Pitia, creioneaza prejudecata nebuniei divine, incercand o delimitare de cea de sorginte umana(rationala), de fapt sa puna limita intre…,limita care pe de o parte  face referire la respectul spiritului de geniu de dupa margini, poate harul razelor din “Luceafar”-ul de mai tarziu, ca o preschita de nebunie spirituala benigna dar valorica in genialitate, mai asemanatoare de religia apolinica a extazului ca o experienta revelatoare, versus mult mai pragmaticul cult nebunesc al lui Dionysos,  a bolii de sorginte pamanteasca, sortita in a trai omului  zilelor noastre cu spiritual deja pierdut ce nu mai are  nici macar “ sansa “ de a inebuni “sublim”, pe de alta parte.
    Asadar premisele grecilor nu erau simple epifanii, a ceea ce putem gasi ca se intampla azi.

    Fizicul nostru material  in evolutie consonanta cu  spiritul proscris in shizma Dionysiaca –cea pragmatica a spiritului  , nu e decat involutie. Si poate doar epopeic-homeric sau delfic putem sa “speram”ca boala spiritului pur , non-Dioniysiaca , e ceea ce ne imblonaveste aici si acum, in a noastra pamanteasca ‘Bucur…ie’….si nu spiritual genial bolnav “de dupa margini’ .

    S-ar fi bucurat  ‘Bucur…’, dar asta nu tine loc de sens sau fericire –mai degraba de o devianta paraexistentiala mult mai aproape realului spiritualului pragmatic  falimentar dionisyac, umpland goluri din viata noastra ce se nasc vicios si  fiziceste,  prin ele insele (caci banul vine el se duce), iar tu, ‘Bucur…’ cu ce ramai? Cu un spirit apolinic pe care nu l-ai cunoscut ? Nu …. Mai ales cand limita  e subtire intre nebunia existentiala  si schizma pragmatica si  apoi nu mai stii pe unde sa te indrepti , caci esecul e imprevizibil precum viitorul,iar  pasul nebuniei rationale nici nu stii cand il apuci.

     

    Toate astea pentru ca din alt punct de vedere si Dogma e lipsita de un rol consistent, biserica fiind doar o interfata,  insa insuficienta cand antropologic poporul incumba gene de autentic balcanism.

    Salasul acesta balcano–estic si-a creat singur in virtutea lipsurilor morale expuse nobila-i soarta. S-a developat economic (perpetuator si conservator, daca il retrospectivizam pe Darwin), in flagranta opozitie cu cel valorizator si normator din miaza-noapte al statelor valorice ce au reusit a nu pierde si sensul economic desigur.

    Opozitia economic – valoric este simplu de inteles. De fapt toate sunt economice insa unele mai sunt si valorice, pastrand blazon, noblete, “noblesse oblige”. Practic un stat valoric – de expemplu monarhic sau  cele pe sistemul conducerii de statale mai mult religioase si mai putin laice ca  viata spiritual-religioasa (lumea araba) de pilda, istoria demonstrand acest lucru, prin simpla constructie  a acestor state , avand in centrul de interes politica viziunilor pe termen lung asupra dezvoltarii lor, isi prezerva pana la urma cu adevarat  propriul instinct de conservare – caci coroana/emiratul  ramane, iar perpetuarea ca interes natural exista la toate nivelele logic fiind  ca nici un rege de exemplu nu va fura tara ce o va lasa mostenire fiilor lui – Iata aici sunt 2 pasi inainte, merge coroana ca sa mearga statul, iar de aici va beneficia in primul rand poporul . Am cautat sa vad state falimentare din genul coroanelor de la Japonia pana in cel mai indepartat vest , sperand ca gresesc . Dar nu am gasit si nu cred ca am gresit.

    Versus, statul economic si republican, care  este de fapt un Don Quijote . Pentru ca din ani in ani, sterge cand isi alege capii si  fara sa vrea,  mult din ceea ce  a fost bun creat de predecesori, ca apoi altii sa poata  sa conserve, insa din pacate nu prea e asa ,  actioneaza schimband-ne macazul periodic, ca intr-un veritabil “faute d’embrayage”;  si tot asa vantul invarte moara – pacat ca graul e tot mai neghinat.

     

    Ceea ce am vrut sa demonstrez pleaca doar un exemplu general axiologic  al premiselor gresite ce pot genera “aparent” concluzii corecte al lui Giovanni Paipini-situatia mult mai grava decat reversa ei.

    Daca o sa plecam de la recalibrarea dozelor de conservatorism si instintictivism macar apropiat de aportul gandirii filosofice  fundamentale  a ceea ce trebuie sa schimbam in premise, probabil ca am ajunge si noi la concluzii corecte si am fi mai aproape de “mens sana”.Poate fie melanjul lor, poate fie individual, evoluand fiecare in timp, pe varii cai filogenetice si spirituale, ar putea sa duca spre un valabil final. Insa  urlam intr-una  ca vrem  “la mode” dar suntem totusi homo sapiens sapiens. <Sclipiciul aurit> te scuteste de “greseala” de a te inmaluri in existenta ta fundamentala, in (re)gasirea propriei identitati, in recompunerea fractalitatii dintre tine si sine, dintre mine si tine. Insa cine ne exonereaza pe noi de “virtutea unui sens implinit” sau a  timpului pierdut in evolutie?

     

    Daca ne doare cand cainii vagabonzi sunt adunati in azile, nu ne doare  ca in alte azile de batrani de exemplu, nu sunt bani pentru ziua de maine, in care cine stie cand, poate intr-o zi o sa ajungem si noi.  Nu vrem sa acceptam critica pertinenta pentru ca, evident cui ii place sa fie criticat?; caci asa cum spunea un prieten, cand  critica  ar necesita sa repuna in constiinta noastra lucruri carora ar trebui sa le dam  importanta mai mare  in evolutia noastra, cu siguranta nu o vom face, caci nici ceilalti mai probabil, nu, asemeni unui  mimentism al spiritului de turma , nu o vor face la randul lor ;  fiecare ar trebui sa se simta bine in compania ta; si daca iti ofera ceva, sa aiba dreptul sa  revendice partea sa din tine si reciproc; se uita ca evolutia se face impreuna;  o critica facuta pe un ton civilizat si fara rea intentie este insa departe de realitatea cotidiana,  bucuresteanul nostru  neacceptand  insa nici un fel de critica, – semn de ipocrita slabiciune fasonata in aroganta cu stil, asa precum Octavian Paler spunea, “Omul slab e fie arogant fie umil, cel tare e firesc “.

     

    Suntem slabi, ne aruncam  in corrida cu capul inainte si distrugem tot ce vedem in fata pentru ca nu cumva sa fim distrusi noi inainte ,dezvoltand un fals eu de aparare impotriva statusului de inadecvare – un autosimt de schita grandomana, ce ar trebui sa lase tot timpul impresia ca esti cel mai bun, cel mai puternic, cel mai capabil, o completa abreactie reformatata a fundalului subred pe care stam si care nu reprezinta nici pe departe proiectia egomanului ieftin ce incearca sa o imprime asupra celorlalti, cum ca ar fi vreun sine grandios. Tu omule, ar trebui sa nu dai voie! Dar asta nu cu aceeasi reactie de tip competitor, care escaladeaza intr-un cerc vicios si nu duce decat la erorile de plecare ale premiselor gresite. Ci cu neutralitate, retragere si analiza. Pentru ca ei nu dau voie, intrucat situatia de moment e in favoarea lor, invatati patologic fiind sa traiasca momentul care le confera o oarecare stabilitate, vazand in orice schimbare o amenintare la adresa  propriei bunastari considerata a fi nimic altceva decat un atac adus lor, personal. Pe moment pare intr-adevar o solutie, insa shimbarea este permanenta  si va intreb si eu pe voi ‘’ ma rog boieri dumneavoastra unde merjem?” si tot precum ca in  ‘Chirita’ retoric as rapunde‘La conac, cucoana la Conac! “…

    Nu stiu la care conac dar principul americanului de rand al scuzei de incultura < money talks> pentru ca < we are the best >, reamforseaza partial cercul vicios al « valorii banului » incepe sa contamineze  cu destula  putere si acolo pe fondul  unei descresteri economice previzionata ,nemaivorbind de batrana Europa, dar oare motivele demonstrate aici nu sunt cumva comune?Probabil ca da insa norma valorica de care vorbeam ar trebui sa aiba acolo si probabil va avea cuvantu-I greu de oprit.Asta ne diferentiaza…

     

    Asadar se prefigureaza  fara exagerare un Bucuresti al mentalului schizotipal,  ca o schizma, ce baleiaza intre aceasta frumoasa nebunie a visului implinit si dureroasa patologie a esecului valorii autentice, mai ales al putinilor dintre cei care  inca il mai pot discerne fiind concluzia “perfecta” a falselor premise. Aici nimeni nu stie ce vrea sa faca, toata lumea improvizeaza din mers à ‘’l’oreille’’. Fiinca premisele nonvalorice, sunt singurele care pot fi schimbate din mers cu tonul si curentul, valoarea originala cardinala si traditionala neavand cum se schimba, “cand vor cainii”, sau cand si cum vor altii.

     

    Ne unduim insa dupa trend; pseudovalori intrucat fiecare intelege ceea ce doreste din orice, intr-un fenomen unic ce l-am putea numi <bucurestenizare>,impropropriu Bucurestilor autentici de altadat’ ,ce imbolnaveste atat mostenitorii autohtoni ai malului Dambovitei, cat si pe cei ce au “au baut odata apa din ea si nu au mai plecat, cum spune baba”; cu raporturi  inversate in care nonvalorile sunt valori, cei care au valori sunt nonvalorosi si automat paria de societate sau ignorati, reprezentand expresia inadaptarii in ochii acelor pseudorealizati  “aceia care se considera a fi oameni (de succes eventual) “. In realitate pentru acestia, cei dintai, renuntarea la nonvaloare nu inseamna de fapt o inadaptare la bucurestenizare, ci o refuzare constientizata mai mult sau mai putin, fiinca acceptarea compromisului ar fi o dezadaptare de la propria axiomatica a celor care “chiar sunt oameni”, si nu o inadaptare cum ceilalti ar sustine . Nici nu vreau sa imi aduc aminte de dictonul “banul nu aduce fericirea’’, dar… as contesta si faptul ca ar intretine-o ‘sine finem’  ,nu  pentru ca ar fi lipsit de valoarea lui preatribuita, ci pentru ca nimic nu e facut spre a fi <batut in cuie> ; iar acest ban se scurge poate mai repede decat lacrimile de pe obrazul celui care i-a pierdut  pe “apa Dambovitei” contribuind astfel substantial la falimetul  nostru  spiritual si financiar ca epifenomen final.

    Totul este practic pe dos. Nadajduim intr-o zi ca o sa aflam ca aspectele esentiale ale autenticitatii noastre au o umbra de licarire in fiinta ontologica a spiritualitatii indigene. Dragostea, compasiunea, solidaritatea, linistea sau pacea in si intre noi, se mai pot intrezari intre frame-urile schimbarii hainei sofocliene. Pericolul insa este tot mai bine definit  – din ce in ce vezi cum ecluza dispare, ca raul e inundat de mare, ca pelicula se schimba cu hardul HD, fara gandului ragaz sa reaminteasca retinei prefundamentele naturalului evoluat firesc.

     

    Cineva a prezis ca dupa 20 de ani va fi mai bine asa cum un altul a prezis Evolutia.

    Aici nu exista nici rau, nici diabolic, ci doar ignoranta. Dar spre ce ne indreptam cand ignoranta nu ne doare. Si daca nu ne doare, o  repetam pana ajungem sa invatam ca a repeta ce nu ne doare, inseamna oare ca ajungem mai repede acolo unde ne grabim? De ce sa stam sa ocolim pe langa cadavre  cand timpul ne grabeste. Timpul? Dar pe el cine l-a creat grabit… ?

     

    Ma rog, nu e prima data cand partial suntem si o creatie  a <(ne?)creatiei>, insa tot mai frecvent lipsa durerii, natural mecanism de aparare  dispare in neant , in involutie. Ajungem sa repetam nedurerea fiindca, ea da o stare emotionala pur si simplu de absenta a conflictului,  a nevrozei.

    Dimpotriva durerea… veritabila expresie a reflexului mortii al lui Kretschmer, puternic simbol in termeni de constiinta, fara sa facem o contemplare sau contestare a cronicii acase sau teosofice nu stim inca daca si ce este, dar ne putem gandi  ca nici nu vrem sa ramanem prada unui viitor insalubru spiritual si fie el dureros sau nu,cu consecine pecuniare inca slab identificate deocamdata ca expresie a nonvalorii si am putea chiar sa luam aici in considerare  cum aceasta temuta moarte a spiritului ar putea fi un alt aspect “de a fi” ca un fel  de “Void al lui Alhamaas, un spatiu negru asemeni unui continuum al transformarii formei in fondul realului impur, fara a se indrepta nici macar cu privirea  spre esenta cautata de fapt.

     

    Sau poate ”a nu fi”, caci “tertium non datur”, atata vreme cat apoi ai o dubitabila constiinta despre ceea ce si daca ai fost. Este dual, nefiind spre interesul nostru real  a sti cine, si ce, si daca a mai fost candva in alte posibile  existente. Pentru ca daca am avea datul de a sti atunci, nu am mai repeta greseala, nu am mai valoriza invers, nu am uita de durere si ne-am intoarce  probabil la originile pure ale spiritului ancestral, fara prea mult balet prin presupuse vieti si dimensiuni paralele.

     

    Si asa simtul ti-a fost dat spre masura, durerea spre alarma, bunatatea spre ajutor, Iubirea spre dragoste, copiii spre propasire. Insa toate aceste destinatii dorite intru nonvaloare, suna a prostie. Si  totusi mai cautam inca Premisa. Sau cel putin vrem  sa o intrezarim. Anume, de ce aceasta dualitate devine dilema, intre sanatatea spiritului si bunastarea fizicului. De ce frame-ul devine imagine, raul devinde mare, iar omul devine neom, durerea devine placere, himera devine realitate, recunostinta devine fita, iar gandul devine un alt gand – al fricii, al tristetii, al neperceptiei, al irealitatii, al nebuniei.

    Banul a putut oferi de fapt dorita (non)valoare , insa pentru cat timp? Lipsa lui a dat mult  doritei  valori un alt sens, insa cu ce pret…

     

    Daimonul grecilor raspunzator pentru epilepsia de poseiune, era mai mult o supernova daca o judecam astazi.

    Modelele sociale sufera de o acuta criza de impunere iar zonele lor de impact in masa nu pot reorganiza un filogenetic balcanism. Intr-o seara petrecuta la Mircea Daneliuc ajungeam la concluzia ca desi filmul, chiar si impecabil in formele sale usor de introiectat si perceput, cu impact, nu generaza schimbarea mentalitatilor conservativ–procreative intr-un sens non pencuniaro-ludic, iar intr-o alta langa regretatul Octavian Paler vedeam ca acel ‘ego detestabil’ are <spikuri> de nemodulat in micul nostru targ de altadat’, chiar si atunci cand cea mai erudita filosofie iti este parte, in nuante de hiperrealism, sunand cum ca “a nu recunoaste ca negru este negru inseamna a fugi de realitate(Octavian Paler)”.

    Si se pare ca e un adevar – cand  regizorul mai adauga ca “ la noi nu exista politica ci doar buzunare’’ asa cum demonstram mai sus privitor la conceptul statului economic versus valoric , fiorii existentei noastre capatand amperaje  greu de suportat moral.

    Si  iata asa ne gasim ca in fata unui  fel de <meci> in care nimeni nu pierde (momentan) , si nimeni nu e vinovat pentru asta.

     

    Unii insa, adica poate victime ale cultului pragmatic al lui Dionysos, suferinzi intr-ale unei asa zise “inadaptari” capitaliste au fost bolnavi de fapt de nimic altceva decat o dezadaptare de valoarea traditionala sau moderna durabila, fara sa intram in nuantele peiorative ale “vesniciei nascute la sat”, capotand psihic atunci cand pot sa vada lucrurile esentiale asa cum stau de fapt – incearca sa scape de a proiecta pe celalalt vina, de a asuma altora greseli, egomanie, necinste sau parvenitism ieftin. Oare reusesc fara un pret tragic… ? Cand ele sunt “valorile” fundamentale ale actualului/trist viitorului Bucur…? Nicidecum, pentru ca a scapa de aceste aparari si copinguri insemana a te lepada de identitatea falsa si a redeveni tu, in sensul tau primar – si nici macar nu poti fara acest pret al esuarii intru nebunie, pentru ca nici pasarea Phoenix nu renaste la infinit din propria-I cenusa , ca o emblema a sperantei, puritatii, castitatii. Asa cum aceste simboluri ale sale sunt greu de atins, nici pasarea maiastra nu ne poate salva etern, din pacatul maladiv, oricate milenii ar renaste din propia cobustie, fara ca  si noi sa renastem spiritual  macar partial prin aceiasi  fel cenusa.

    Si apoi, oare de ce ne-am adunat aici? Daca deportatii de altadata erau impinsi din cauze sumbre in paria in mod  fortat, acum traim momentul deporatilor de buna voie in lumina reflectoarelor.

    Se naste astfel noua  categorie – Pragmaticul Bucur, o subdefinitie a bucurestenizarii moderne, care nu a cunoscut Targul de altadat’; deportat de buna voie de cauza (non)valorica si fratelele lui de sange… existentialistul, inadaptatul, sau ‘dezadaptatul’, simplul si originalul, ce si-a regasit epopeic numele… Tristul. El ajunge sa nu mai suporte, sa vrea sa indrepte, sa spuna, sa lupte apoi sa abdice, sa incerce ,apoi sa renunte, si in final sa plece in esenta mintii sale pe alte meleaguri.

     

    Epilog

    Vad apoi o mama trista pe bancile unui  spital suspinand… oare de ce? Nu, nu Seneca s-a inselat, ci poate noi…ca nu l-am urmat; haina ce trebuia imbracata era ea, da ,cea a ‘nebuniei’ insa “sacre , profetice rituale si poetice a lui Apollo. “Mama, noi am imbracat-o insa pe cea pamanteasca !”. Acolo unde poate ne e mai aproapte sa ajungem…

     

    Din fericire aleea spre spital are in drum o Biserica, unde o mama vine si se roaga Esentei spre reparatie. Dar obsesiv cineva ar intreba:

    “de ce dupa mii de renasteri phoenixiene mama, sa mai se poata intampla si binele?”. Poate de undeva i s-ar rapunde… ”Ce sa iti fac daca erau frati… am impartit si eu binele si raul, am cantarit poate si promisiunile pe care mi le-ati facut , vi le-ati facut fata de voi si ceilalti , insa  iertarea ceruta ca nu le-ati tinut, nu a mai aparut, pacat….. ”. Dar supararea ta anume “vina de a nu fi” “son of a bitch”, ambii fii tai are si alte explicatii.

    Probabil ca a evolutiona spre pecuniar,  a perpetua spre ludic,uitand de restul, tot ce ar ramane,  ca intr-o inchipuita revansa a lui Cicerone “Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”  este sarbatoarea lui Bucur, insa drumul lui va fi oare, fara oroare ?”

    Dar mama nu-si  mai vede decat fiul ratacit si abatut prin acel spital… Vinovat?… nimeni. Bucur… Bucuros… Dar Diavolul  lui Cicerone, fratele de sange al lui Bucur,Existentialistul   ramane doar un personaj? Doar o credinta?

    Nici pe departe ! Tot ceea ce ne va ramane este realul si pseudosatanicul nostru mod de a ne bucura… vietui si exista intai intr-un anume fel de “moral insanity“ transformata usor si pe nesimtite in ”mentalemant malsaine” si asta la un pas de ‘normalul’ si realul lui Bucur,  cu  bucuria sa de aici si acum,  insa , intr-un zilnic nestiut cand si cum pericol al decaderii, langa veselul mal al “Dambovicioarei” in acel Void, al drumului catre nr. 9, dar  de data asta insa inversat …

     

    Dr.Adrian Paler, Psihiatru

    Eseu filosofic de intentie antroposofica

    Foto Credit: grafiko.ro

    Redactia Radar de Media

    Str. Delea Veche, nr. 24, corp D, et. 4, sector 2, Bucuresti. Pentru comunicate de presă, informări și alte materiale jurnalistice , vă rugăm să ne contactați sau la adresa contact@radardemedia.ro

    Redactia Radar de Mediahttp://www.radardemedia.ro
    Str. Delea Veche, nr. 24, corp D, et. 4, sector 2, Bucuresti. Pentru comunicate de presă, informări și alte materiale jurnalistice , vă rugăm să ne contactați sau la adresa contact@radardemedia.ro
    ARTICOLE SIMILARE

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

    - Advertisment -spot_img

    Articole recente