HomeINTERVIUIulian Comănescu: PRO-ul va continua să funcționeze ca star system

Iulian Comănescu: PRO-ul va continua să funcționeze ca star system

Iulian Comănescu este cel mai cunoscut și activ analist media din România. De-a lungul timpului, a poposit în mai multe redacții din România. A fost, pe rând, redactor, redactor-șef, producător executiv la ProTV (19961998), redactor-șef adjunct la Unica (19992003), senior editor la TVmania (2003), redactor-șef la Realitatea TV (2004), editor mass media la Evenimentul Zilei (20052006). În prezent, este managing partner la Comănescu SRL (consultanță media).

Nici activitatea de scriitor nu îi este străină analistului media. ”Cum să devii un nimeni. Mecanismele notorietății, branduri personale și piața media din România” este o carte semnată Iulian Comănescu și reprezintă  o trecere în revistă a pieței media din România, scrisă de un insider al ei.

 

Iulian Comănescu a acordat un interviu în exclusivitate pentru RADAR DE MEDIA în care a subliniat efectele ducerii la extrem a senzațiilor puternice în televiziune, confirmă că jurnaliștii din România sunt deținuții celor puternici și afirmă că Pro TV va continua să funcționeze ca star system.

 

Care sunt efectele ducerii la extrem a comerțului cu senzații și sentimente asupra culturii media?

Nu știu dacă în momentul de față am ajuns în mod special „la extrem”, dar, da, suntem într-un punct în care emoționalul și personalul contează mai tare. Asta se vede pe toate palierele. În America, Jon Stewart și nu Walter Cronkite este cel mai vizibil realizator TV. La noi, textele de succes de pe Casa Jurnalistului au un flavor personal, narativ, literar, opus scriiturii neutre, piramidale, care a fost la putere atâta vreme în presă. Televiziunile zise „de știri” au un ton inflamat și fac un soi de cabaret politic violent, primitiv – dacă ne gândim de exemplu la vechea formulă de la „Sinteza zilei”, exista o repartiție pe roluri precisă, ca în Commedia dell’Arte: Stan-nebunul, Cristoiu-gnomul și așa mai departe. Pe online, funcționează vizualul, fie poză, fie video, care e prin definiție emoțional și nu rațional.

Cred că toate acestea intră în acolada acelei retribalizări despre care vorbea acum 50 de ani McLuhan raportat la spațiul audiovizual. Dar acum avem și online-ul, care funcționează mai mult sau mai puțin după aceleași reguli. Chiar și când e vorba de text scris, acesta are o anumită oralitate, aproximație, fluiditate, e dialogic, deci diferit de expunerea aristotelică.

Care-s consecințele? Mai puține cunoștințe dobândite și mai multe impresii. Devenim, cumva, mai inculți, dar mai poetici, poezie de mase, cum își doreau comuniștii. Emoticonii și, mai nou, gesturile Apple Watch au și ele rolul lor în toată această poveste, înseamnă dispariția totală a exprimării scrise, rămâne doar paralimbajul, un fel de body language mediat, ne exprimăm de parcă am fi înainte de apariția cuvintelor.

Show-urile tv din România merg pe supraexcitare emoțională. Este singura modalitate de a face audiență sau vor pur și simplu să exploateze din plin sentimentele telespectatorilor?

Formatele internaționale seamănă, în linii mari, cu omoloagele lor de afară. Dacă e să vorbim de supraexcitare emoțională comparativ cu alte nații, trebuie să ne uităm în access sau în late night, unde emoțiile negative predomină. Cumva, noi ne bucurăm când o blondă dubioasă e umilită sau atunci când un personaj cu probleme psihice își exhibă viața la televizor, pe bani sau păcălit de producători. Avem un soi de apetit pentru monstruos, mizerabil, diform, care vine poate din faptul că nu ne simțim prea bine în pielea noastră și vrem să-i vedem pe alții că sunt mai rău ca noi.

”Vocea României”, ”X Factor”, ”Next Star” sau ”KIDSing” sunt orientate spre dezvoltarea unei ”culturi a competiției”, dar și spre exploatarea incertitudinii. Ce show crezi că are cel mai mult de câștigat și de ce?

De câștigat, din incertitudine? Am senzația că formatele cu copii au un grad de competitivitate mai scăzut decât cele cu adulți, e și normal să fie așa, din punctul de vedere al copilului miza reală e aproape inexistentă, competitivitatea e de tip ludic.

Show-urile amintite mai sus au rolul de a pune telespectatorul în poziția de a face estimări sau de a se identifica cu diverși concurenți. Putem vorbi de o adevărată televiziune relațională?

Relațională în sensul interactivității – mai puțin, fiindcă televiziunea clasică e one-way, ești cartoful de canapea iluminat de raze catodice. Că, altfel, te poți antrena la perete, ca la quiz show-uri, e lucru cunoscut de multă vreme. Dar interacțiunea reală are loc pe Internet. Vom ajunge, cu siguranță, la transmisie neliniară, content on-demand și tot restul, deja suntem aici din multe puncte de vedere, doar că nu prea remarcăm. Dar în interiorul formatelor clasice, se inovează, deocamdată, mai puțin.

Curios, Dan Diaconescu a reușit ceva cu „Elodia”, pe care a gestionat-o în funcție de numeroasele reacții/SMS-uri de la public, creând și eliminând personaje gen Tolea-Ciumac în funcție de audiențe. Treaba asta s-a mai făcut, în mod experimental, în alte piețe.

Filosoful francez Olivier Razac consideră că ”perversitatea”  formatelor de telerealitate vine din faptul că ele pretind a reprezenta o ”televiziune” făcută prin ”oameni adevărați” pentru ”adevărații oameni”. Având în vedere prezentarea reality show-ului ”Utopia”, ce ne poți spune despre el?

Nu am avut încă acces la rețetă, dar din ce-am citit, „Utopia” va fi, probabil, foarte scriptat, fiindcă așa sunt reality show-urile în ultima vreme, deci Razac se poate plânge în continuare de perversitate. Dar eu știu dacă e cazul? La Cannes, acum vreo trei ani, Mark Burnett spunea: „Urăsc cuvântul reality. A fost inventat de jurnaliști.”

În rest, Utopia e un show post-apocaliptic, iar trendul post-apocaliptic e foarte prezent în televiziunea ultimilor 15 ani, de la survival show-urile de pe posturile gen Discovery, la formatele History cu case de amanet, depozite și reciclări. Sfârșitul lumii n-a venit în lume, ci la TV, lucru de așteptat dacă te gândești la ce spune Focillon că s-a întâmplat la anul 1000 – doar că pe vremea aceea nu exista TV.

Am explicat cum stau lucrurile cu show-urile apocaliptice aici: http://www.comanescu.ro/apocalipsa-tv.html. Interesant e că acest gen de ethos are șanse bune să prindă la noi. În România, sfârșitul lumii a venit de două ori în ultima vreme, prima oară în 2000, odată cu toată lumea, și a doua oară în 2007, la intrarea în UE. Alianța DA a crăpat, a venit criza și speranțele de mai bine s-au dus naibii. Deci chestia asta, renaștere după un sfârșit de lume, s-ar putea să prindă la public.

Ce televiziune consideri că are ”star system-ul” cel mai bine dezvoltat?

Îl avea PRO TV-ul, dar acum nu-l mai are într-o asemenea măsură. Nu numai de la plecarea lui Sârbu, ci de ani buni de zile, de când PRO-ul naște doar personaje convenabile gen Iulia Vântur sau Oana Andoni, și nu superstaruri ca Esca sau Florin Călinescu. PRO-ul va continua să funcționeze ca star system, fiindcă star systemul e născut dintr-un produs coerent, o grilă coerentă. Mai puțin concesiile care se fac la Măruță, oamenii se asortează cu formatele și formatele se asortează între ele în program.

Avem nevoie de staruri sau de jurnaliști de calitate?

Povestea asta cu „avem nevoie” deghizează un deziderat moral care nu poate fi atins într-o societate democratică. E vorba de rolul educativ al mass media și tot restul, care-s utopii în lipsa unei televiziuni publice de calitate.  Eu, personal, aș avea nevoie de staruri care să fie și jurnaliști de calitate, cumva.

Florin Călinescu a fost așa ceva în perioada de glorie, îl știu bine, am scris pentru el. De curând, Gheorghe s-a întors la PRO FM și ceea ce face acolo e nu numai spumos, ci și cu sens. Îl cunosc, bine, când ne-ntâlnim vorbim despre filme rusești, Sorokin sau Bukowski, dar la radio face ce trebuie făcut, o nebunie spumoasă în care picură farmaceutic și eficient relevanță socială, culturală. Îi doresc să o țină cât mai mult așa, e de urmărit, la radio e imbatabil, toate celelalte matinale sunt la ani-lumină de el.

Dacă mă-ntrebați pe mine, rețeta asta e, pleci dinspre entertainment și ajungi la relevanță, premeditat – cel puțin pe canalele media comerciale. Nu poți obliga publicul să se uite la tine, nici măcar Ceaușescu n-a reușit.. În America, analiștii nației nu sunt Comanescu, Chomsky sau Razac al dumneavoastră. Ci Jon Stewart, un comic de pe un canal de cablu. E cel mai fucking bright și mai echilibrat critic media din câți cunosc. Căutați pe YouTube, să vedeți ce le face lui Larry King sau CNN-ului, lucruri care au aceeași situare ideologică, liberală, cu el.

Crezi că voyeurismul publicului legitimează star system-ul?

Da, pentru că star systemul se întemeiază pe curiozitate și curiozitatea se aplică și la viața personală. În „Cum să devii un Nimeni”, cartea pe care am scris-o pentru Humanitas, citez o tipă pe nume Helen Fischer, antropolog, care dă o explicație evoluționistă întregii povești: media e un foc de tabără din Neolitic, dar global, la care sunt puse în discuție, bârfite, experiențele sexuale ale masculilor și femelelor alfa.

Pe vremea Neoliticului, bârfa era ceva util, fiindcă a imita personajele alfa din trib te poate duce la succes biologic și perpetuare. Media, care e tautologic mediere, înșală însă instinctele speciei, fiindcă lucrurile sunt prezentate de la distanță și deformat. Modelele sau exemplaritatea funcționează în oarecare măsură, dacă ne gândim numai la asistente, Gigi Becali și Mircea Badea, dar vă spun cu siguranță: dacă vrei succesul lor, cu sau fără ghilimele, nu din ziare și de pe Net afli cum au făcut și ce-au făcut.

Avem jurnaliști în România care pot fi numiți pe bună dreptate staruri? Pe cine ai nominaliza?

Jurnaliștii nu mai sunt staruri nicăieri. Entertainerii de diferite tipuri aspiră la acest statut. Să vă dau un exemplu extrem. Prin 2006, am lucrat cu un tip pe nume Steffen Seibert, niște reportaje, la București, pentru ZDF. La un moment dat, Steffen mi-a spus, într-o doară, că e prezentator. ”Cum, la ZDF, în prime-time?”, mă mir. ”Da”, zice Steffen, ”din când în când ne trimit pe teren ca să nu ruginim în studio.”

Era Andreea Esca a ZDF-ului, una din cele două, de fapt, fiindcă prezenta alternativ cu altcineva. Știți că ZDF-ul și ARD-ul sunt organizații foarte mari și foarte serioase, rivalizează cu BBC-ul, chiar dacă noi le percepem mai puțin ca atare, fiindcă în general vorbim engleză, atunci când vorbim. Ei bine, Seibert nu făcea niciun caz de statutul lui, fiindcă se considera mai degrabă jurnalist. Și nici televiziunile publice nu prea fac marketing pe vedete, așa că Steffen a conchis: „Sunt o față foarte faimoasă cu un nume cu totul necunoscut.”

Ulterior, Steffen a ajuns purtătorul de cuvânt al Angelei Merkel, presupun că acum mult mai multă lume știe numele lui, la fel cum de mine n-a prea știut nimeni nimic în toți cei 15 ani în care am făcut presă instituțională și am câștigat vizibilitate când m-am apucat de blog. Bloggerii, că veni vorba, pot aspira la statutul de „staruri de nișă”. Dar eu nu cunosc niciunul, în România, care să merite acest statut. Poate cu excepția lui Vlad Ursulean de la Casa Jurnalistului, dar el se definește ca jurnalist, și nu ca blogger. De parcă toate clasificările și diferențele astea ar conta…

Sunt jurnaliștii deținuții celor puternici?

În România, din păcate, da. Mogulii au cam dispărut de pe eșichier, le-au luat locul diferite personaje de rang secund, la cheremul politicului. Proprietarii străini sunt în regres, dacă ne gândim numai la faptul că CME taie costuri și s-ar putea să vândă asset-uri secundare, iar Burda a înghițit Sanoma. Noii (aspiranți la statutul de) moguli se numesc Sebastian Ghiță și Cristian Burci, oameni care au sau au avut conexiuni serioase cu politicul în trecut. Deci… n-arată prea bine. Mai ales că oricine își face o televiziune de buzunar, părtinitoare, politizată și isterică, pare să găsească un sponsor.

Un mesaj pentru cititorii RADAR DE MEDIA.

Schimbați postul dacă nu vă place și vă revoltă. Aveți dreptate să nu dați prea multe parale pe media din România, dar ea, media din România, cel puțin cea bună, nu poate exista fără dorința voastră de a vedea și citi lucruri serioase.

Faceți ceea ce au făcut oamenii care au susținut prin donații Casa Jurnalistului sau site-ul lui Daniel Befu: exersați-vă discernământul față de media.

Fiindcă nu uitați: politicienii, ziariștii, scriitorii, medicii României sunt cam tot atât de buni cât restul românilor, altfel n-au cum fi.

RADAR DE MEDIA va publica luni, 22 septembrie 2014, a doua parte a interviului cu Iulian Comănescu! 

 Foto credit: Florin Costache

Lasa un comentariu aici!

Written by

laura.anton@radardemedia.ro

Ma puteti contacta pe e-mail sau Facebook!

No comments

Lasă un răspuns