Bucurestiul Monden – Avatarul unui citadin

Ne gasim la inceputul unui secol care, pe nesimtite ne transforma, fara sa stim, sau poate daca stim, ignoram cu buna stiinta cauzele. Trecerile istorice in plan cultural incepand de la Bizant, Orient, balcanism, la cultura moderna de inspiratie vestica franceza, continuand apoi cu cea anglosaxona, iar actual preponderent asiatica, pot constitui un factor vicios, atat cauzal cat si rezultant, un semn de intrebare asupra stabilitatii noastre culturale.

Bucurestiul actual, capitala europeana, ce se vrea a fi in ton cu acceptarea transculturala a valorilor vestice la care facem o mare participatie, este in vizorul tuturor. Aici, reperele istorice cu cele moderne, se imbina de o minunata maniera alegorica, cateodata fascinanta, alteori destul de dubioasa  – fie ca incercam sa redevenim ceea ce noi am fost odata, fie ca incercam sa preluam uneori fara discernamant suficient, felul altora de a fi, de a celebra sau de a exista.

Prototipul de distractie al bucuresteanului, ca o escapada a timpului liber, a unui respiro intre saptamani, intre cicluri de viata, intre bioritmuri – care ar trebui sa ne refazeze atunci cand pierdem pulsul, atunci cand ne simtim depersonalizati sau abandonati – lasa de multe ori in impresiile unui critic calator, un relativ scepticism din clasa unei moderate inautenticitati, pentru ca a valoriza la calup mai multe culturi laolalta aduce deopotriva bun si rau, iar distractia citadinului lasa liber sa transpara mult din ceea ce a preluat. Impresia critica apare aici probabil, din cel putin trei puncte de vedere.

Primul, este legat de discontinuitatea evolutiva a stilului de viata dupa modelul  „noi nu suntem ceea ce am fost” si oglinda sa incidenta imediata felul  de distractie – omniprezentul ‘lifestyle’; citadinul monden al zilelor noastre cu siguranta vrea sa se distreze; insa cum o face? de cele mai multe ori, la modul cel mai simplist vizibil, cu bani putini, pentru ca suntem in plina criza economica, nu-i asa, mai mult sau mai putin artificiala cu imprumuturi pseudorambursabile cu functia de praf  in ochi, noi, ca natie fiind de fapt, intr-o eterna criza de  peste vreo 2ooo de ani cu mici exceptii si cu o perioada de jumatate de secol de izolare, care ne-a scos din continuumul evolutiei firesti europene.

Acum asa cum cineva spunea ne-am rezervat o perioada de revansa, iar lifestyle-ul capitalei este varfu-i de lance. Execesul hipercompensator in atitudine este asadar cuvantul de ordine si asta probabil lasa senzatia unei neliniaritati in felul cum vrem sa fim, comparativ cu ceea ce suntem dincolo de aparenta; pentru ca acest fel de a fi, se bazeaza ca orice lucru facut in spatiu si timp, pe cum a fost.

Si daca in ultimii ani vrem sa fim… in moda sau victima ei, in fata sau in spate, in ringul de dans sau dincolo de scena, sa fim noi, unici, inconfundabili, cu siguranta asa trebuie sa si fi fost. Pentru ca firescul asa lasa de inteles…Incercam sa deslusim mai bine, asadar, privirea critica a unui european care poate sa nu inteleaga de exemplu cum am ajuns sa purtam haine pe care cu certitudine apare un nume al unor case de moda necunoscute  in Bucuresti pana acum cativa ani, dar pe care actualmente toata lumea le venereaza, sub diverse chipuri, desi mai nimeni nu le-a cunoscut in istorie ca trend, impact sau al limbajului de comunicare si de identificare pe care voiau sa il exprime. Astfel te trezesti ca poti fi luat drept ‘metrosexual’ cand tu esti ‘ubersexual’ sau ‘tehnosexual’ cand esti ‘smoothie’ (categorii  imprumutate din mitul urban american al barbatului metropolitan vs. retrosexual) ; sau renunta si intr-o mai buna varianta nu te mai ia nicicum, pentru ca poate, de fapt nici tie aceasta „urbanologie ” nu ti-e prea bine cunoscuta, mit a carui axioma o constituie barbatul narcisic ce se considera din punct de vedere psihologic propriul obiect al dorintei, un fel de „upgrade „al celui retro.

Si asta pentru ca hainele definesc doar exteriorul superfluu al personalitatii, al carui culise este deseori altul. Astfel, imprumutand lifestyle-uri nonautohtone, fara sa cadram si cu substratul acestora, cazi usor in ridicol, punand  pe tine haine care nu te reprezinta, nu pentru ca nu ai avea la indemana un ghid de moda, ci pentru ca ele nu reflecta spititul interior al trupului care le poarta – lucru ce nu apare la prima impresie, dar imaginea pare a fi totul, insa nu si la o analiza mai profunda. Astfel ajungi de exemplu, la o serata a Casei Capsa, simbol al politicului anilor 1860 in rochie  cu iz baroc, sau vei bea la Caru’ cu Bere fara sa captezi vreodata incarcatura macar emotionala, daca nu literara a acestui loc. De fapt nu mai intereseaza pe nimeni. Discontinuitatea evident exista – nu „vrem sa fim” ceea ce am fost.

Apoi in al doilea rand,ca pe o cale de consecinta, apare inautenticitatea felului de a fi „noi nu suntem ceea ce suntem” ci „suntem ceea ce declaram ca  am vrea sa fim”.

Suntem saraci si totusi vrem sa iesim doar in cluburi „de fita”, suntem veseli doar dupa o noapte de refugiu in tainele bachice, suntem unici cand pe ring suntem doar noi, suntem indragostiti doar cand putem destainui aceasta arta semenilor nostri ca pe un spectacol de „show-off”, unde povestim tuturor ce „prietena ne-am tras”, de parca nu pentru noi iubim, ci pentru altii.  Suntem frumosi doar cand avem visuri vandabile, parca promisiunea unei dune din desert de a ascunde apa. Aici inauntenticitatea se developeaza incet si sigur – ar trebui sa ne gandim ca totusi suntem macar in parte, si inca una buna, de fapt si ceea ce am fost, iar ipocrizia de a nu recunoaste, nu poate fi o virtute si va da o senzatie de gol launtric specific indigen,  care se resimte in permanenta in fiecare dintre noi, ca recunoastem sau nu, dar nimeni nu are putinta sa si-l umple poate datorita sincopei in evolutia sociala, familiala si individuala de jumatate de veac sau poate si din alte cauze.

Probabil daca felul de a fi ar fi mai valoros in substrat, nici inautenticitatea distractiei nu ar mai lasa loc de tagata. Asta ar trebui sa insemne ca atunci cand vrem sa iesim sambata seara cu iubita la brat prin parc, sa nu mai vedem conglomerate de concitadini proiectandu-si propriile frustrari asupra felului cum dai, sau nu bine pe alee, caci  partea despre cum dai pe sticla urmeaza, dupa emisiunea lui Capatos. Acum, ce-i drept, ne-a cam placut dintotdeuna capra vecinului, dar asta ne face veritabili doar in filmele lui Kiritescu. Sau cand vrei sa fii autentic in distractie, poate ar trebui sa conteze mai putin daca celalalt a fost mai bine imbracat aseara in night-ul de la sosea, sau a gasit mai multe pretendente decat tine care sa-i infleze ego-ul masculin.

Hiperautenticitatea, dupa modelul „noi suntem adevarati pentru ca nu suntem figuranti”, ca o reactie nesigura de rejet,  creand o intreaga stiinta a socialului „cocalar” si muzicalului „manelar” in contraperspectiva, confirma faptul ca felul petrecaretului bucurestean face un veritabil balans intre in- si hiper- autenticitate, un balet de proportii,  in care la fiecare dintre semeni nu mai stii cum sa te raportezi, crescand nesiguranta intr-o permanenta discontinuitate a relatiilor sociale. Apare astfel, o segregare intre noi si voi, intre ei si noi, inducand  invariabil ideea ca ” eu nu sunt ca voi ” „sunt altfel „, iar „voi nu sunteti de-ai nostri”.

Ca o ipotenuza a  acestui trigon relational citadin de pana acum apare reactivitatea individuala si de grup, de la ipostaze extreme ca atunci cand la o mare „paranghelie” cineva te-a „calcat” in vreun fel se lasa chiar si cu pistoale, pana la ipostaze mai domestice, precum acelea in care celor de pe banca alaturata din metrou nu li se mai vede nasul de sus ce e, pentru ca… arata bine. Si asta da bine, pentru ca place. Dar oare aceasta placere de  ‘superioritate’ in varii moduri, nu este un serios simptom de extrema superficialitate? Asemeni cainelui cu lantul cu care se obisnuieste, lumea accepta sa-i „placa” orice da „monden”, ca si eclerul de trei ori pe zi numai pentru ca acesta a avut odata frisca. E „trendy” sa il mananci pentru ca tuturor ne place dulcele. Ce bine insa, ca nu avem toti „gena” diabetica mostenita.

Si cum de cele mai multe ori devenim ceea ce vrem, am ajuns sa mancam tot ceea ce se vinde. Si asta daca ne mai raman bani, dupa ce ne-am cumparat pantofi de firma, pentru ca nu esti o „fashionista” sa te incalti altfel caci, nu-i asa, in vagon, bancile sunt fata in fata, iar lumea se uita la toata lumea. Dupa care emite pareri. Nu conteaza cu nu ai bani  sa manci, pentru ca sigur ai vazut o geaca al carei ‘fashion victim’ ai fost la magazinul tau de fiecare zi, pe care nu eziti sa il vizitezi macar pentru a lua pulsul preturilor. Iar telefonul trebuie sa fie neaparat un mare apanaj al gestului stereotipal de plictis, in care te joci sau vorbesti pe Facebook cu un amic  pe care nu l-ai mai auzit de ani, pentru ca nu ai bani sa iti reincarci cartela prepay si sa-l intrebi omeneste ce-l mai doare… dar asta nu e la vedere, nu? Ce se vede este „haina care il face pe om”….pe strada unde umbli, ca nu ai ce face; si tot asa ‘a la vogue’  petreci in cluburi al caror ‘trend’ nu prea are de-a face cu romanescul, fiindca nu suna bine, si din nou, nu iesi in evidenta daca nu frecventezi un asemenea local, ce poarta un nume ce nu ar putea fi cam in nici un caz bulgaresc sau romanesc. E musai sa inceapa cu articolul ‘the’  si sa se termine intr-o consonanta vecina cu amnezia, dependenta sau dementa.

Sigur nu e nimic rau in a arata cat mai bine, sau a purta in jurul capului si gatului extensiile electronicelor de pe trunchi, atata vreme cat ostentativitatea lipseste. A arata bine, fie si numai partial pentru a sfida, nu miroase a Dior ci a multe complexe de inferioritate cu slab iz paranoiac.

Acum sigur, paranoia sociala nu este specifica numai Bucurestilor, intrucat, atata vreme cat este o reactie de aparare este de inteles. In toate marile metropole, si ele cu imperfectiunile lor ea exista, insa de o factura mai aproape de ceea ce inseamna civilizatie; lumea se apara, de terorism, de vandalism, ca si aici, insa noi ne aparam intr-un mod unic comparativ cu altii, asa cum am descris pana acum. Si asta ne lasa mai retrasi, mai putin comunicativi in mod eficient,  mai departe de ceilalti si de noi.

Probabil ca a pune negatia valorica in ceea ce astazi se intampla in viata bucuresteanului monden, in viata sa de zi cu zi, nu este cea mai realista stratagema evaluatorie, mai ales comparativ cu provincia ramasa din pacate cu mult in urma, nu numai in ceea ce priveste viata mondena; dar, cam demonstratia o face stilul de viata, felul in care bucurestanul se comporta, in care asimileaza informatia, si in care ca epifenomen se formeaza, ducand in mod fatidic la anterior descrisa sa aparenta – ca o reactie exagerata de aparare, un fel de ‘coping interpersonal’ . Si mai regretabil este ca cetateanul capitalei transcarpatice, mostenitor a vajnicului getodac, nu mai este nici el la randul lui autenticul  bucurestean de altadat’. Epoca trecuta acum 20 de ani, a avut grija sa ingramadeasca in acest oras, asemeni poate, deportatilor Imperiului Britanic ce au populat Australia acum un  secol si jumatate, o populatie amestecata pe cale sa isi piarda identitatea regionala din care provenea.

Si ca trigonul sa fie si functional inchis, un perpetuum mobile i-l da pervertirea valorii  autentice. Ca o reflexie acuta a sa intr-o acceptare generala, valorizarea principala a devenit pecuniarul, ca un raspuns al lipsei din eticul colectiv, a unei parti din conduita morala autentice, dupa dictonul „valoarea ti-o da banul”. Si Bucurestiul, este primul care s-a adaptat, iar (auto)critica asupra sensului maladiv in care ne indreptam este de multe ori lipsita cu desavarsire.

Este suficient sa te uiti la televizor, sa asculti un post de radio, ca sa fii victima vruta sau nevruta a bombardamentului agresor din, care inca de mic te invata cam ce ai de facut ca sa fii sincron cu lucrurile care se intampla, si sa absorbi ca un burete tot ceea ce ti se ofera, unica si valabila posibilitate de adaptare. Iar Bucurestiul, oras acum aproape cosmopolit, iti ofera din belsug de toate. Lifestyle de imprumut,  petreceri, mediatizate sau private de toate cate pot fi, muzica de buna sau de proasta calitate, viata de noapte  de toate categoriile, practic nimic nu iti poate scapa nici la o prima nici la o ultima privire – intr-un trist cadru al decantarii in doua paturi sociale, asemeni Africii de Sud – bogati putini si saraci cati au mai ramas.

Numai ca intr-o permanenta tenta de mascare si autodiscuplare a fiecaruia, fie prin acuzare fie prin aparare, intr-un aprehensiv stres al fricii de a fi gasit „gresit”. Dresuri cat mai scurte,  in eterna cautare a valorii banului, caci doar asta ne conduce acum, sora buna cu un soi de prostitutie morala, jurand vesnica iubire consoartei parca dupa nivelul portofelului – sunt lucruri ce ar trebui sa ne dea serios de gandit, chiar daca „dragostea trece prin stomac”. Acum sigur asta nu inseamna ca tot ceea ce este degradant e si cocalarism, sau tot ceea ce suna a manea este reversul. Ar fi mai bine ca in toate sa pastram, asa cum Pitagora spunea < masura tuturor lucrurilor> .

Asadar, intru aceasta pilda, ma vad a recunoaste ca Bucurestiul monden are negresit si partile sale bune. Mai pacat este ca si acestea, tot in cel „de altadat’ ”  isi au salasul. Plimbarile indragostitilor  in parcuri si gradini ce pastreaza parfumul teiului din Herastrau, sfarsita in nebunia unei nopti de vara ‘hot’ din ‘Elements’, o prajitura pe-nserat’ sub un candelabru somptuos, degustata delicos de drumetul poposit la Casa Capsa, rememorand un amurg de seara ce oglindea in Cismigiu o frantura din amintirea sa,  iti picura incet in suflet o speranta.

Aceea ca, poate, vreodata, bucuresteanul de azi, fiind si acceptand senin ceea ce a fost, ca pe o continuare fireasca a celui autohton, spunand mai liber ceea ce este sau gandeste, ca o contrapolitica a strutului care nu vrea sa (se) vada, desi nimic nu e invizibil, si acceptandu-l pe aproapele sau ca fiind mai valoros, fara sa-i cada reactiv cerul in cap, am putea intelege ca este un loc sub soare pentru noi toti, iar fericirea citadinului nu este numai competitia, ci poate macar uneori, contemplatia…, ca o apoteotica regasire de sine, intr-o margine nostalgica a eternului Lipscani… de Bucuresti.

Abordare psihosociologica,

Dr. Adrian Paler, Psihiatru