De ce se feresc romanii sa recunoasca deschis ca sufera de o boala psihica?

Viata trepidanta si plina de neprevazut a modernitatii a adus cu sine si multe suferinte ale sufletului. Oamenii sunt acum dispusi sa munceasca mai mult, sa isi dedice o mai mare parte din timp implinirii profesionale in defavoarea atentiei ce ar trebui acordate familiei.

Munca extenuanta, frustrarea data de faptul ca este greu sa te dedici si jobului si familiei in aceeasi masura, neimplinirile familiale, dar si profesionale, toate sunt tot atatea cauze ale imbolnavirii psihicului uman. Chiar si ajunsi in situatii limita, in care nu inteleg ce se intampla cu ei, oamenii nu accepta atat de usor vizita la un cabinet de psihoterapie.

Inainte sa ajunga acolo, ei trebuie sa mearga la un medic psihiatru specialist care le poate spune daca se impune un tratament medicamentos sau este nevoie doar de sedinte de psihoterapie. De ce exista, insa, atata reticenta in randul romanilor cand vine vorba de mersul la un medic psihiatru pentru un consult de rutina? In Occident, medicul psihiatru este privit ca oricare alt medic, iar vizitele la acesta sunt considerate chiar ceva obisnuit.

Desi despresia-anxioasa se afla pe primul loc la nivel mondial ca incidenta in randul bolnavilor, multi concetateni de-ai nostri se tem sa recunoasca deschis atunci cand au astfel de probleme. Nici macar atunci cand afla care este cauza ce provoaca disfunctionalitati fizicului si psihicului lor nu sunt dispusi sa mearga la un control de specialitate.

O mare vina in acest sens o poarta si medicii de familie care, in zilele noastre, au ajuns mai mult scriitori de retete si trimiteri, decat specialisti in ale sanatatii umane.

Toata aceasta fuga de psihiatru sau psihoterapeut are mai multe explicatii si vine dintr-un trecut comunist al tarii noastre, in care “omul nou” nu suferea de boli, nu era atat de sensibil ca oamenii din sistemul captalist, unde, in goana lor dupa bani si consum, isi provocau alienare si durere.

Nu, in comunism, existau doar oameni sanatosi care, datorita muncii asiduue prestate, nu se puteau imbolnavi, mai ales de boli psihice. Astfel, toate aceste suferinte erau ascunse de ochii publicului, iar oamenii care se imbolnaveau erau facuti sa se simta vinovati de acest lucru. De aceea nimeni nu avea curaj sa recunoasca in fata celorlalti ca are o problema, de teama ca nu cumva lumea sa il arate cu degetul si sa il considere nebun.

Aceasta mentalitate s-a pastrat pana in zilele noastre, chiar si medicii de familie fiind debusolati cand vad in fata lor tineri care descriu simptomele unor boli psihice, dar, in loc sa ii trimita la un specialist, ii indoapa cu vitamine.

Pe de alta parte, regimul comunist a desfiintat practic ramura medicinei care se ocupa de psihicul uman. Intr-un sistem in care omul nou nu se imbolnavea, ce rost ar mai fi avut psihiatria?

Probabil va mai trece destul de mult timp pana cand societatea romaneasca va depasi aceste clisee impuse in zeci de ani in mentalul colectiv. Trebuie sa fim constienti insa ca fara o educatie adecvata, fara masuri prin care sa se explice oamenilor ce inseamna o boala psihica, nu vom ajunge sa depasim prea curand aceste stereotipuri comuniste.