Connect with us

Reportaj

Dosar România, TVR 1: „Preţul libertăţii”, povestea unui om cât o lecţie de istorie

Published

on

Foto Credit: TVR
 

Avea 22 de ani când a fost arestat. A fost întemniţat la Jilava, a supravieţuit Fenomenului Piteşti, a fost închis la Gherla, apoi la Aiud. La „Dosar România” de la TVR 1, Alina Grigore ne spune povestea extraordinară a unui om cât o lecţie de istorie. Luni, 14 ianuarie, ora 22.30, la TVR 1.

 

Visul lui George Cuşa a fost să fie profesor. Dar regimul comunist i l-a spulberat. Avea 22 de ani şi era student la Filosofie când a fost arestat. A fost întemniţat la Jilava, a supravieţuit Fenomenului Piteşti, a fost închis la Gherla, iar mai apoi la Aiud. A fost condamnat la 25 de ani de închisoare politică şi a stat după gratii 11 ani şi 3 luni. Acum are 93 de ani, iar viaţa sa rămâne o carte deschisă. Luni, la Dosar România,  Alina Grigore ne spune povestea extraordinară a unui om cât o lecţie de istorie, în reportajul „Preţul libertăţii”. Pe 14 ianuarie, de la ora 22.30, la TVR 1.

 

„În noaptea de 28 spre 29 septembrie 1948 am fost arestat şi dus la Ministerul de Interne, iar după o lună de anchete transferat la Jilava subpământeană. Cândva fort de apărare a Capitalei, devenit placă turnantă a Securităţii, acum era locul unde se repartitizau condamnaţii, după categorii sociale, spre închisorile de execuţie. Nouă, studenţilor, ne-a fost hărăzită închisoarea Piteşti, unde ni s-a pregătit un tratament aparte. Aici, totul s-a redus la distrugerea oricărei forme de rezistenţă anticomunistă. De ce tocmai la Piteşti şi, mai ales, de ce studenţilor? La Piteşti, pentru că închisoarea se preta la un sistem de secretizare a aplicării metodelor diabolice, dure, greu de imaginat, de smulgere a informaţiilor nedeclarate la Securitate. De ce studenţilor? Pentru că dintotdeauna ei au fost şi rămân categoria socială dispusă să joace un rol activ în viaţa unei ţări, predispusă la revolte” – îşi aminteşte amar fostul deţinut politic George Cuşa.

 

Eroul reportajului Dosar România spune că ceea ce l-a ţinut în viaţă şi i-a dat putere, în anii grei de închisoare politică, a fost credinţa. Când a intrat în temniţele comuniste, era bolnav de plămâni şi suspect de leucemie. A supravieţuit bolii şi tuturor încercărilor fizice şi psihice, indiferent cât de crunte au fost.

 

„Dintr-o dată au trecut peste mine, nu mai ştiu, m-am trezit dimineaţa, eram ameţit, năucit, primul şoc cumplit! Mi-au spus: trebuie să dai tot ce nu ai declarat la Securitate. Era cumplit. Cum să dau ţarani din sat de la mine? Şi ce aţi făcut? Erau cei 22 de studenţi de la cămin, care fugiseră deja din ţară. Şi i-am trecut pe aceia. Asta a fost şansa mea la Piteşti. Mai ieşeam eu apoi în sat la mine? La Piteşti nu te durea atât suferinţa pe care o suportai tu, ci suferinţa celuilalt, a colegului tău. (…) La Camera 4 spital a fost masacru! Prăpăd! Când am intrat, m-am îngrozit. Era semiumbră, oameni pe jos, nu erau paturi, erau priciuri. I-am văzut pe unii bandajaţi, pe altii cu figuri disperate. (…) Acolo bătaie a fost de toate felurile. Iar celelalte care sunt spurcăciuni nu pot să le spun. Când era vorba de Paşte, de Crăciun sau de Sfânta Maria, s-au facut nişte scenarii acolo ca să compromită în totalitate evenimentul!”, povesteşte unul dintre ultimii supravieţuitori ai Fenomenului Piteşti.

 

Mircea Stănescu, istoric la Arhivele Naţionale povesteşte în reportajul Alinei Grigore cum erau deţinuţii torturaţi sălbatic, în etape. „Mai întâi pentru a fi destabilizaţi complet. Apoi urma o tortură sistematică. Specific este că torţionarii erau dintre deţinuti. Sub supravegherea gardienilor şi a ofiţerilor politici, 24 ore din 24. Orice făceau era un prilej de tortură. La ora mesei, gardienii aduceau ciuberele cu mâncare, le puneau în faţa celulei şi deţinuţii erau serviţi de torţionarii din celulă, colegii lor de detenţie. Mâncarea era în gamele, iar ei puşi să stea în genunchi, cu mâinile la spate, şi să mănânce. Iar această tortură avea şi o denumire: haideţi să le dăm porcilor sa mănânce! În ideologia comunistă pe de o parte erau oamenii, care erau comuniştii, partidul comunist, si de cealalată parte bandiţii, suspecţii, duşmanii. Duşmanii regimului, închişi, erau porcii, care urmau să fie transformaţi în oameni noi”.

 

Fiind bolnav, George Cuşa a stat mult timp la infirmerie, dar nu a scăpat de bătai – la Piteşti şi la Gherla – sau de izolări – la Aiud.

 

Istoricul Mircea Stănescu, autorul volumelor „Documentele Reeducării”, a descoperit în dosarele Biroului Politic, aflate la Arhivele Naţionale, că reeducarea a fost controlată de la cel mai înalt nivel. Dovada: sublinierile cu roşu şi albastru, creioane tip Stalin, care erau prerogativa şefului partidului. „În acest context, albastru era pentru precizări, roşu era de reţinut în anchetă. La acel nivel singurul care semna şi adnota pe ele era tov. Gheorghe  Gheorghiu Dej. Iar tovarăşul Pintilie, şeful Securităţii, sublinia şi semna cu verde”, explică istoricul.

 

La Aiud, George Cuşa i-a întâlnit pe părintele Boghiu Sofian, părintele Nicolae Bordaşiu şi, o perioadă, a împărţit celula cu filosoful Petre Tuţea.

Cel mai dureros moment prin care a trecut nu a fost bătaia. Nici izolarea cumplită. Ci moartea primului copil, Adriana. Pe când era închis la Aiud.

„Dramatică a fost perioada a doua, în ‘58, când m-au arestat a doua oară. Aveam fata, am lasat-o de 11 luni, nu am mai găsit-o acasă. Cu o seară înainte am avut un vis ciudat. Am văzut-o în grădină, un stol de îngeri tot roiau deasupra casei noastre şi la un moment dat trei au picat lângă fântână, au luat fata şi au plecat. Soţia mi-a spus după aceea: Rămăsesem singură. Tu la Aiud, fata pe deal (în cimitir – n.r.), eu singură acasă!”.

 

Despina, soţia lui George Cuşa, era învăţătoare în satul Ferdinand, astăzi comuna Mihail Kogălniceanu, din judeţul Constanţa. După ce a fost eliberat din închisoare, George Cuşa a fost contabil şi ulterior economist la IAS. Nu i s-a permis să-şi termine studiile de Folosofie. Dar visul său de a fi profesor i s-a împlinit prin Corina, cea de-a doua fiică.

„Cât timp tata era în închisoare mama a zis că nu va divorţa niciodată, poate să-şi piardă locul de muncă, poate să fie trimisă oriunde, dar ea pe tata îl va aştepta cât va fi nevoie! Ce am remarcat e că toată suferinţa lor nu a adus dupa sine nicio umbră de frustrare, nicio umbră de răutate, duşmănie sau dorinţă de răzbunare. Suferinţa i-a înnobilat. După Revoluţie am început să văd în casă “Închisoarea noastră cea de toate zilele” şi “Jurnalul fericirii”, de Steinhardt. Tata a început să vorbească abia atunci întrucât a vrut să ne protejeze, pe mine şi pe fratele meu. Pentru că lui nu i-a fost niciodată frică de nimic, nu s-a temut de nimeni, şi-a ştiut întotdeauna urmăritorii. Am observat atitudinea tatălui meu, de data aceasta exprimată vehement faţă de comunişti şi atunci a început să se construiască imaginea mea clară despre el. Tata este exponentul unei generaţii extraordinare!”, a povestit şi Corina Cuşa, fiica lui George Cuşa.

 

Până la Revoluţie, Securitatea nu l-a scăpat din ochi.

“După eliberare, am fost chemat la Securitate. Un colonel mi-a spus: de ce nu vrei să ne ajuţi? Am avut o răbufnire. Pe cine să ajut? Dvs mi-aţi dat mie 25 de ani de închisoare (a executat 11 ani şi 3 luni – n.r.), sora mea a făcut 10 ani de închisoare, fratele tatei a murit Aiud, vărul primar al lui a murit la Aiud . Pe cine să ajut? Am fost la facultate să-mi termin studiile şi mi-au spus: Voi, bandiţilor!”.

George Cuşa are 93 de ani, locuieşte in Constanţa, scrie şi editează cărţi. Este invitat să le vorbească liceenilor despre generaţia care a suferit în închisorile comuniste, despre viaţa sa şi detenţia comunistă, despre cât de preţioasă este libertatea şi de ce trebuie apărată.

 

România nu are un Muzeu al rezistenţei anticomuniste. Fosta închisoare Piteşti a fost privatizată după Revoluţie. Jumătate aparţine unor firme de construcţii, unde oamenii vin la birou, jumătate este muzeu care funcţionează din fonduri private şi se vizitează gratuit. Fundaţia Memorialul Închisoarea Piteşti beneficiază de sprijinul mai multor tineri voluntari. Curtea interioară a devenit un cimitir simbolic, iar Camera 4 spital, fost cartier general al torturilor în timpul “Fenomenului Piteşti”, a fost transformată în altar. „Este un dar pe care putem să-l facem tuturor celor care au suferit aici!”, spune Maria Axinte, directorul Fundaţiei.

 

Echipa care a realizat reportajul ce va fi difuzat de TVR 1 în această seară, de la ora 22.30: realizator – Alina Grigore, montaj – Cornel Tudorache, imagine – Vlad Micu şi Andrei Coruţ,  sunet – Viorel Popescu şi Cătălin Putinianu, asistent imagine – Marian Clopot.

Emisiunea de reportaje, documentare şi anchete, care pune telespectatorul faţă în faţă cu istoria cotidiană, este cu ediţii în premieră la TVR 1 din 1 octombrie. La Dosar România, reporteri şi realizatori premiaţi relatează întâmplări în care ne regăsim cu toţii, filmează poveşti care au rămas în umbra evenimentelor zilnice, analizează implicaţii şi consecinţe ale ştirilor de moment.

Lasa un comentariu aici!

Pentru orice fel de informații ma puteți contacta pe e-mail! La 1 februarie dam startul primei etape de votare la Premiile RADAR DE MEDIA 2018!

Click to comment

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Reportaj

În decembrie, la TVR 1, călătorim cu Cristina Şoloc prin „România veritabilă”

Published

on

Foto Credit: TVR
 

Din 8 decembrie, Cristina Şoloc aduce la TVR 1 o serie de patru reportaje din „România veritabilă”, punând reflectorul pe oameni, locuri şi fapte autentice şi valoroase. În primul episod: povestea neurocercetătorului Leon Zegrean, dar şi întâlnirea cu Zamfira, actriţa mireasă din spectacolul centenar Nunta Zamfirei.   

După ce 18 ani a prezentat şi moderat emisiuni de televiziune în studio, Cristina Şoloc iese din lumina reflectoarelor şi cutreieră ţara, în căutare de oameni, locuri şi fapte veritabile, adică autentice şi valoroase. Pe parcursul a 4 episoade, realizatoarea găseşte câte o „călăuză” potrivită să-i dezvăluie peisaje superbe, locuri care degajă energie şi inspiră la genialitate şi oameni care duc valorile acestui neam mai departe. Le vom descoperi în România veritabilă, seria de patru episoade pe care TVR 1 o va difuza sâmbăta, de la 17.30, începând cu 8 decembrie.

Astfel, în primul reportaj, Cristina Şoloc ajunge în satul Coşbuc din Bistriţa Năsăud şi află povestea uimitoare a neurocercetătorului coşbucean Leon Zăgrean, Preşedintele Societăţii Române de Neuroştiinţe, care a crescut pe un deal, într-o familie numeroasă (6 persoane locuiau într-o cameră) şi care a învăţat la lampa cu petrol.

Apoi, Cristina dă mâna cu George Coşbuc de 4 ori, pentru că o întreagă familie descendentă a poetului, de la străbunic la strănepot, îi poartă atât numele, cât şi prenumele.

Tot în primul episod, Cristina îi descoperă pe singurul trâmbiţaş din zonă şi pe un şofer de tir extrem de pasionat de istoria satului şi de opera lui George Coşbuc. Dar mai ales o întâlneşte pe Zamfira, actriţa mireasă din grandiosul spectacol centenar Nunta Zamfirei. Mireasa a fost curtată ulterior de oameni de afaceri străini, preoţi, profesori. I-a refuzat însă pe toţi şi s-a măritat, doi ani mai târziu, cu un flăcău din sat. În reportajul pe care îl vom vedea la TVR 1 pe 8 decembrie, Cristina ne va arăta imagini şi din filmul realizat în 1966, la „cea mai mare nuntă fără dar din lume”, cum a fost numit evenimentul.

Toate acestea, în primul episod România veritabilă – „Lumea coşbucenilor”, sâmbătă, 8 decembrie, de la 17.30, la TVR 1!

 

În următoarele episode România veritabilă, călăuzele Cristinei sunt cercetătorul în Robotică şi inteligenţă artificială Marius Leordeanu, din Maramureş, cercetătorul în fizică Silviu Gurlui şi expertul în dezvoltare regională, Sandu Ducu Hotima.

Cu ajutorul acestor călăuze, Cristina Şoloc a descoperit oameni minunaţi: de la istoricul Mihai Dăncuş, la meşterul Vasile Hodiş, care a construit nu mai puţin de 26 de biserici de lemn, de la copiii excepţionali ai Maramureşului, ale căror performanţe depăşesc graniţele ţării, la Ştefan Răzvan Bălăucă, considerat un geniu (extrage radicali de la 5 ani, a luat Bacalaureatul cu 10 încă din clasa a IX-a, câştigând nenumărate Olimpiade internaţionale). În plus, Ştefan a decis să rămână la Facultatea din Iaşi, refuzând mai multe universităţi din străinătate.

Apoi mai facem cunoştinţă şi cu Luisian Grigore, profesorul care predă fizică şi informatică practică în Botoşani, reuşind să îi transforme pe elevii săi în inventatori şi cercetători apreciaţi în străinătate, dar şi cu preoteasa Victoria Berbecar, cea care a făcut Botiza celebră în lume pentru covoarele vopsite în culori naturale. Super-ceteraşii Sihuţa, cunoscuţi şi afară, Loredana Călin – o tânără cântăreaţă de muzică populară care a reuşit să adune milioane de vizualizări cu o melodie ce promovează zona Botoşanilor, fiind îndrumată de maestrul Ioan Cobâlă, cel mai mare armonist al Moldovei sunt, de asemenea, locuitori ai României veritabile, pe care timp de 4 săptămâni, Cristina Şoloc ne-o dezvăluie la TVR 1.

Lasa un comentariu aici!

Continue Reading

Reportaj

“Asta-i Romania!”: Straini indragostiti de Romania, editie speciala!

Published

on

Foto Credit: KANAL D
 

Duminica, de la ora 17:15, emisiunea “Asta-i Romania!” ne ofera o editie speciala cu si despre romani si Romania.

“Pentru mine, Romania e acasa. (…) Sunt fericita aici!”, isi incepe destainuirile Ato Sumi Kawara, soprana de origine japoneza ajunsa pe meleagurile noastre din celalat capat al lumii.

Se pare ca Ato Sumi Kawara a gasit in Romania ceea ce noi am pierdut demult. Pe Ato o gasim la Cluj, a doua ei “casa”, asa cum ii place sa spuna. E ca o papusa de portelan, delicata si plina de viata, mereu cu zambetul pe buze, cum rar mai vezi la oamenii in jur.

Povestea sopranei de origine Japoneza, in Romania, a inceput cand avea 19 ani; a ajuns aici cu un singur gand, sa calce pe urmele artistei sale favorite, Angela Gheorghiu, pe care o admira inca din copilarie. Aici a terminat Conservatorul si a ajuns sa cante in corul Operei Nationale din Cluj.

Pe Ato au atras-o de la inceput, sinceritatea, simplitatea si franchetea romanilor, calitati pe care nu le-a intalnit niciodata in Japonia. In plus, a descoperit aici locuri care i s-au lipit de inima si n-au mai lasat o sa plece.

“Mi-ar fi foarte greu daca as pleca de aici, mi-as lasa o parte din suflet.  Romanii sunt oameni foarte simpatici si onesti, nu pun masca pe fata asa cum facem noi. In Japonia nu sunt oameni ca aici, in jurul meu cel putin”, spune Ato.

Cu un accent strasnic ardelenesc soprana recunoaste ca nu i-a fost deloc usor. Venea dintr-o alta cultura intr-o tara absolut necunoscuta, cu care nu avea nimic in comun, dar in care culmea, si-a gasit fericirea.

Ce sacrificii a facut Ato ca sa-si poata urma visul si cariera, aici, in Romania, ce anume nu intelege ea la romani, desi ii iubeste, si ce crede soprana ca le lipseste acestora, aflati duminica, in editia speciala “Asta-i Romania!”, de la 17:30.

Lasa un comentariu aici!

Continue Reading

Reportaj

Tichilesti, locul uitat de Dumnezeu – un reportaj cutremurator, la Asta-i Romania

Published

on

Foto Credit: KANAL D
 

Duminica, de la ora 17:15, emisiunea “Asta-i Romania!” ne prezinta povestea localitatii  Tichilesti, Tulcea, acolo unde se afla singurul sanatoriu in care convietuiesc bolnavii de lepra.

In salbaticia padurii dobrogene, in Tichilesti, se ascunde, poate, ultima leprozerie din Europa. Un loc uitat, parca, de Dumnezeu, in care isi mai duc viata noua oameni, “incatusati” de o boala crunta: lepra. Boala i-a condamnat la izolare si i-a facut prizonieri intr-un loc pe care nu-l gasesti nici pe harta. Aici s-au nascut, aici au trait, si tot aici isi vor gasi sfarsitul. N-au trecut niciodata de portile spitalului; pentru ei viata, visele s-au oprit in curtea leprozeriei.

Singurii care le mai alina suferinta si singuratea acestor suflete ciuntite de crunta boala, sunt angajatii de aici.

“Ati intalnit in viata, in tara, peste hotare, pe cineva care are 72 de ani de stat in spital? Nu. Ati intalnit acum … pe mine”, sunt vorbele devastatoare ale unei batrane din Tichilesti.

Socanta, incredibila, devastatoare, asa este povestea unei bunici din Tichilesti. Are 90 de ani, si de 72 se afla in leprozerie. Femeia nu a uitat niciodata ziua in care a trecut pragul spitalului.

“Am plans cand parintii m-au adus aici, dar Dumnezeu a ingaduit asa. In ‘46, pe 16 mai m-au adus aici. Uite cum sunt acuma…”, marturiseste, cu lacrimi in ochi, batrana.

Dincolo de gardurile spitalului, oamenii ramasi aici au nevoie, mai mult ca oricand, de oameni.

“Ce-mi doresc cel mai mult e sa putem iesi. Sa iesim in vizite, sa mergem la o Manastire, sa socializam, sa iesim din spital si sa vedem lucruri frumoase si interesante”, spune, cu durere in suflet, un localnic.

Nu ratati un material emotionant, cutremurator, duminica aceasta, de la 17:15, la “Asta-i Romania!”, emisiune prezentata de Mihai Ghita.

Lasa un comentariu aici!

Continue Reading
Advertisement
Advertisement Https://Www.Autodoc24.RO

PREMIILE RADAR DE MEDIA

Advertisement
Advertisement
Advertisement

Trending