Miracolele din Aix-en Provence!

La numai 30 de kilometri de Marsilia, în pitoreasca Provence, întâlnim un încântător orășel medieval, fondat de legiunile romane la apogeul imperiului. Astăzi a lăsat în urmă gloria și strălucirea din timpurile în care era capitala regiunii istorice Provence, preferând în schimbul lor un farmec discret, ce îl etalează în piețele străvechi și în clădirile pline de stil. Magazine selecte, ce oferă vestitele produse de băcănie dulce sau sărată, se întrec în atragerea mușteriilor.

Una din cele mai vechi prăvălii de acest fel este Maison Bremond, astăzi pe Rue d’Italie, a cărei replică excelent reprezentată o găsim și în București la https://www.lessaveursdefrance.ro/. Ce nu găsim acasă însă este Casa Memorială Paul Cezanne, aflată la capătul unei plimbări de 5 minute de această minunată băcănie.

La începutul anului 1839, mai exact la 19 ianuarie, în Aix-en-Provence se năștea cel care va lăsa o amprentă majoră asupra evoluției picturii, Paul Cezanne. Nimic nu anunța impactul pe care tânărul Paul îl va avea în lumea artei. Familia sa, una din cele mai importante din oraș, îl avea în centru pe impozantul domn Louis-Auguste Cézanne. Bancher de succes, acesta a pregătit terenul pentru ca Paul, unicul său copil, să îmbrățișeze aceeași carieră. Astfel, după ce i-a oferit o copilărie total lipsită de griji și o educație convențională, la College Bourbon, a considerat că cel mai potrivit loc pentru continuarea studiilor este facultatea de drept a Universității din Aix-en-Provence. Un plan excelent, rațional, care cu siguranță îi putea asigura tânărului Paul o viață lipsită de griji, ornată cu toate beneficiile burgheze. Iar el a încercat, cuminte, vreme de doi ani, să pătrundă tainele sistemului judiciar francez. După doi ani a înțeles că acest drum nu îi aparține, astfel că a reușit să-și convingă tatăl să-i permită studiul picturii la Paris.

Din nefericire, aventura Pariziană a început prost. În scurt timp s-a instalat o depresie severă, atunci când a constatat că tehnica lui nu era atât de bună comparativ cu a colegilor săi. Doar întâlnirea cu Emile Zola, vechiul său prieten din colegiu, l-a ajutat să reziste, dar după 5 luni a capitulat și s-a întors acasă. Perspectiva de a lucra la banca tatălui său nu mai părea atât de cenușie și și-a propus să facă eforturi pentru a se adapta statutului.

Chemarea artei era însă mai puternică, așa că după încă un an s-a întors la Paris, mai determinat, dând startul perioadei sale de formare, care va fi caracterizată de șederi alternative între Paris și Aix. Au fost zile frenetice, de acumulare cantitativă copleșitoare, doar reîntoarcerile acasă oferindu-i șansa să se reîncarce cu energia necesară pentru a continua, iar acestea au durat din 1858 până în 1872.

Trebuie să amintim că la acel moment Franța era centrul universului iar Parisul era axul acestuia. Moda, muzica, pictura, toate aveau ca punct de plecare saloanele, sălile de concerte sau expozițiile pariziene.

În acest context, începutul anilor `60 ai secolului al IXX-lea au fost cel puțin efervescenți din punct de vedere cultural. Iar în pictură s-au creionat rapid două tabere. Prima, tradițională, a pictorilor realiști reprezentați de Gustave Courbet și sprijiniți vădit de Academie des Beaux-Arts, a respins din expoziția anuală, restricționând astfel accesul către public, toate picturile care nu respectau stilul academic neoclasic sau romantic. Cercurile artistice fierbeau, astfel că însuși împăratul Napoleon al III-lea a decretat deschiderea unui Salon des Refusés, unde au fost invitați să expună toți cei cărora li se îngrădise inițial accesul la Salonul Academiei. Este evident că întreaga breaslă a criticilor au denunțat în masă lucrările prezentate, radicalizând atitudinea tinerilor artiști. Iar Cézanne a fost asociat cu cei mai avansați și reprezentativi membrii ai acestui grup select, care îi includea pe Édouard Manet, Camille Pissarro, Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir și Edgar Degas. Dacă îl excludem pe Manet, membrii grupului pot fi asimilați cu ceea ce s-a numit mai târziu școala impresionistă!

În iulie 1870 Cézanne a părăsit Parisul. Izbucnirea războiului franco-german a fost unul din principalele motive, Paul fiind unul din potențialii recruți. Împreună cu Marie-Hortense Fiquet, iubita lui care avea de altfel să-i devină și soție, s-a stabilit la Estaque, un mic sat de coastă aflat în apropierea Marsiliei. Acolo a început să picteze peisaje, explorând modalități de descriere a naturii și a exprima sentimentele pe care acestea le inspiră.

La începutul lui 1872, curând după nașterea fiului său, Cezanne este invitat de Camille Pissarro să locuiască la Pontoise, în valea râului Oise. Acolo învață în mod serios tehnicile și teoriile impresionismului de la prietenul său, singurul suficient de răbdător pentru a trece de personalitatea sa dificilă. Pissarro l-a convins pe Cézanne să-și deschidă culorile și i-a arătat avantajele folosirii bucăților de culoare rupte și a pensulei scurte care erau marca impresioniștilor și pe care Cézanne a ajuns să le folosească în mod regulat, deși cu un efect diferit, în opera sa ulterioară. Cu toate acestea, chiar și în timpul îndrumării lui Pissarro, Cézanne a pictat imagini care indică în mod clar că viziunea sa era unică și că scopul său era destul de diferit de cel al impresioniștilor. Deși a folosit tehnicile acestor tineri artiști, nu le-a împărtășit preocuparea de a sublinia viziunea obiectivă prezentată de lumina care emană dintr-un obiect; mai degrabă, explorările sale au subliniat structura de bază a obiectelor pe care le-a pictat.

În 1874, Cézanne se întoarce la Paris pentru a participa la prima expoziție oficială a impresioniștilor. Lucrările sale au fost cele mai aspru criticate, dar el nu a capitulat. A continuat să lucreze, revenind periodic în Provence pentru a absorbi lumina și a o transpune în lucrările sale. A locuit atât în Estaque cât și în Aix-en-Provence, la tatăl său. Bătrânul Louis-Auguste Cézanne se transformase într-un tiran necruțător, care își critica neîncetat fiul, dar la sfârșitul zilei îi acorda ajutorul financiar atât de necesar. Pentru că este inutil să amintim că pentru lucrările lui Paul cumpărătorii au apărut mult mai târziu!

După încă o expoziție, în 1877, consternat de reacția publicului, Cézanne se decide să rupă relațiile cu impresioniștii. Chiar dacă rămâne prieten cu Pissarro, cu Monet și cu Renoir, se izolează din ce în ce mai mult. Reușește să rupă prietenia cu Emil Zola, nemulțumit de caracterul popular și superficial al scrierilor sale. În schimb nu încetează să își perfecționeze stilul, fiind cel care reușește să reprezinte în pictură profunzimea spațiului bazată pe culoare.

O nouă generație de artiști, împreună cu un public nou, apreciază din ce mai mult stilul lui Cezanne, dar el preferă să se autoizoleze în Provence și să se dedice lucrului. A dezvoltat stilul propriu al picturilor sale, depășind impresionismul clasic. Planurile și blocurile sale de culoare sunt considerate inovații conceptuale preluate mai târziu de Matisse și Picasso. De altfel, cel din urmă spunea că „Cézanne este tatăl tuturor pictorilor”! Iar acest tată a murit în iubita sa Provence, în octombrie 1906, răpus de o pneumonie, după ce a fost măcinat de diabet vreme de 15 ani.

Iar pentru liniștea tiranicului său părinte, respectabilul Louis-Auguste Cézanne, o tardivă răsplată financiară a venit în aprilie 2011, când statul Qatar a plătit pentru pictura lui Paul Cézanne „Jucătorii de cărți” nu mai puțin de 275 de milioane de dolari, devenind astfel al treilea cel mai scump tablou din istorie.