Inca din secolul al 18-lea, atunci când Adam Smith a scris că „exista multa ruina in cadrul unei natiuni,” el se referea, în general, la rezistenta țărilor în condiții de mare adversitate. Astăzi, cuvintele lui par a fi deosebit de bine adaptate la Rusia.
Istoria sa din secolul al 20-lea a fost marcata de revoluții sociale problematice (prima a distrus Imperiul Rus, a doua a dizolvat Uniunea Sovietică) și a suferit si infrangeri militare usturatoare (în Japonia în 1905, în primul război mondial un deceniu mai târziu, și apoi din nou în Afganistan în anii 1980).
Colectivizarea forțata a exploatațiilor agricole a cauzat foametea a milioane de oameni în anii 1930, și chiar victoria asupra naziștilor a costat zeci de milioane de vieti omenesti. Este o minune că Rusia a supraviețuit și chiar mai uimitor că prosperă, atât punct de vedere economic și ca un actor-cheie în politica afacerilor mondiale.
Mitt Romney, fostul adversar din alegerile prezidentiale al lui Barack Obama, a avut parte de numeroase critici injuste toamna trecută când a numit Rusia „dușmanul nostru geopolitic.” Rusia rămâne o țară cu vaste resurse naturale, cu o uriasa capacitate militară – dispunand de aproape de doua ori mai multe ogive nucleare decat SUA – și cu un capital uman de cea mai înaltă calitate. Pe langa acești indicatori clasici geopolitici de putere, Romney a remarcat ca liderii Rusiei au afirmat clar că interesele lor de multe ori nu coincid cu preferințele politice americane.
Un efort hotărât de a înțelege gândirea strategică a Federatiei Ruse raportata la situația din Siria, ar putea plăti dividende reale în ceea ce privește sublinierea puterii geopolitice adevărate a Moscovei pe scena mondială. Raționamentul Rusiei în ceea ce privește Siria este inradacinat într-un mod oarecum de tipul „matrioska”. Primul strat de motivație trebuie să fie cu siguranță definit de determinare politica pentru a acorda permisiunea tacită – așa cum s-a întâmplat în cazul Libiei – pentru o acțiune militară internațională împotriva regimului Assad. Cu toate acestea, o altă preocupare trebuie să fie menținerea unei flote navale ruse în Marea Mediterană cu acces direct către portul sirian Tartous.
Dar într-un sens strategic mai larg, Moscova se poate uita la Siria ca la ancora unui arc anti-sunnit de țări prietene care formeaza pivotul american din zona Orientului Mijlociu. Acest punct explica de altfel importanta pe care Moscova o acorda unei potentiale victorii categorice a guvernului sirian impotriva insurgentilor și sprijinul ferm al Rusiei pentru Iran in criza actuala privind proliferarea armelor nucleare. Și, așa cum rușii au o perspectivă exactă privind fisurile etnice din lumea musulmană, nu este deloc surprinzător faptul că Moscova este, de asemenea, sensibila la nevoile și preocupările considerabilei populații creștine din Siria – aproximativ două milioane de persoane, in mare parte ortodoxe.
A doua țară de importanță geostrategică în regiune este Irakul, și orice inițiativă fructuoasa aici ar putea necesita o gândire cu adevărat perversa. Practic, implicația este de a sprijini sunnitii care sunt în prezent acerbi opozanti ai șiiților, minoritatea apropiata de Teheran si care actualmente detine puterea la Bagdad. Dar, sfârșitul lui Assad în Siria, ceva ce administrația Obama a cerut în mod repetat, de asemenea, ii aliniază cu obiectivele Al Qaeda.
În ceea ce privește Iranul, a treilea punct fierbinte din arcul anti-sunit al Orientului Mijlociu, soluția este mult mai simpla: aceea de a oferi liderilor de la Teheran o garanție că Statele Unite nu vor vota pentru o schimbare de regim daca Iranul abandoneaza total programul său nuclear de dezvoltare de arme nucleare. Această soluție este similara cu intelegerea pe care președintele John F. Kennedy a intreprins-o cu Fidel Castro și Nikita Hrușciov pentru a pune capăt crizei rachetelor din Cuba din urmă cu 50 de ani.
Pe atunci, în anii 1960, și cel puțin până la sfârșitul anilor 1980, era clar că cele mai multe probleme regionale au fost ancorate într-o rivalitate de nivel mondial între Washington și Moscova. Astăzi, cu toate acestea, există un efort hotărât de a vedea evenimentele regionale ca o separare in politica mondiala de putere – o formulare ciudata, având în vedere că aproape toate fenomenele sociale și economice tind să fie considerate ca fiind legate de tendințele de globalizare.
În toamna anului trecut, Mitt Romney tragea un semnal amintindu-ne că, desi au trecut teoretic zeci de ani de la Războiul Rece, marile puteri geopolitice contează inca de o maniera absoluta. Ignoranța acestui adevăr simplu nu poate duce decat la ruina.
Foto Credit: webTV Brasov
