Toate drumurile duceau la Roma!

Astăzi întreaga lume se confruntă cu fenomenul migrației, iar în funcție de perspectiva din care îl privești el are dimensiuni diferite. Un exemplu concret este ceea ce se întâmplă în Marea Britanie ca urmare a Brexit-ului. Criza forței de muncă a generat la rândul ei mai multe crize, cea mai mediatizată fiind criza alimentară. Rafturile goale ale supermarketurilor au făcut înconjurul lumii, cu explicația că totuși Marea Britanie nu duce lipsă de roșii, ardei gras sau cartofi ci de șoferii care să le transporte de la depozite la magazine. La fel ca și în criza carburanților din același regat, unde nu lipsa benzinei era generatorul ci aceeași lipsă a transportului. În câteva luni Marea Britanie a cunoscut una din cele mai majore crize de forță de muncă din istorie, iar cei mai mulți analiști sunt de acord cu faptul că aceasta și-a tras singură un glonț în picior.

Cumva la polul opus se află România. De aici o cantitate importantă de forță de muncă a plecat în ultimii 30 de ani, preponderent către statele mai dezvoltate din vestul și nordul Europei, lăsând astfel descoperită economia autohtonă. Reversul este că în peisajul monocrom al societății noastre au apărut de câțiva ani muncitorii străini, cea mai mare parte a lor fiind furnizată de țările mai sărace din Asia. La nivelul omului obișnuit, prea puțin familiarizat cu multi-culturalismul din țările cu un trecut colonial, fenomenul pare cel puțin bizar. Dar asta nu-i împiedică pe tinerii din Sri Lanka, Nepal, India sau Vietnam să vină în valuri mici, purtându-și zâmbetele și tristețile pe străzile marilor orașe, în căutarea unei vieți mai bune, ajutați în mare măsură de agenții ca https://www.jordanriver.eu/.

Ei de fapt nu fac altceva decât să ducă mai departe povestea unei lumi, începută cu mai bine de două mii de ani în urmă în capitala Imperiului Roman.

În interiorul imperiului, migrația a avut loc în mai multe perioade și la scări diferite, fiind angajată atât voluntar cât și involuntar. Fiind centrul imperiului, Roma a atras oameni în interiorul zidurilor sale, promițându-le pâine și circ, locuri de muncă și cultură. Iar vizitatorii s-au îngrămădit, cu efecte asupra societății romane care încă nu sunt total dezvăluite.

La începutul imperiului, întreaga peninsulă italiană era un spațiu eterogen din punct de vedere al populației și nu existau granițe culturale sau lingvistice stricte între popoarele italice care compuneau imperiul. Pacea Romană a împăratului Augustus a creat o zona geopolitică învecinată în care popoarele imperiului se putea mișca liber, fiindu-le necesare doar mijloacele materiale suficiente pentru a întreprinde călătorii. Până la începutul secolului I d.Hr. Roma avea o populație care trăia în interiorul zidurilor sale, ce acoperea 14km² și o zonă de suburbii care trăia în imediata apropiere. Cifrele exacte ale populației nu sunt clare, în primul rând datorită lipsei de înțelegere asupra practicilor de înregistrare, dar oamenii de știință tind să estimeze populația Romei la acel moment la până un milion de suflete, ratele de emigrare fiind cel puțin moderate.

Însă în vreme ce migranții voluntari reprezentau, conform estimărilor, maxim 5% din populația Romei Imperiale, sclavii reprezentau nu mai puțin 40% din aceasta. O parte a acestor sclavi erau clasificați ca vernae, respectiv descendenți născuți dintr-o mamă sclavă ce a trăit anterior în Roma, dar mulți alții au venit la în oraș din alte zone ale Italiei sau chiar din colțuri îndepărtate ale imperiului.

Un exemplu clasic de migranți involuntari care au adus o contribuție majoră la construirea Romei este ridicarea Colosseum-ului la ordinul împăratului Vespasian și finalizat de fiul său, Titus. Aceștia au tocmit arhitecți, ingineri și artiști care au avut la dispoziție ca forță de muncă o armată de imigranți evrei aduși din Palestina, ce au lucrat timp de opt ani până când construcția a fost finalizată.

Astăzi în Europa se fac analogii între situația actuală a migranților și căderea Romei, dar o minimă cunoaștere a istoriei ne arată că ele sunt forțate. Este adevărat că și atunci a existat o criză a migranților, dar să concentrezi o serie de evenimente complexe doar pe aceasta este în sine eronat.

În vara anului 376 d.Hr., o mulțime imensă de refugiați a sosit pe malul Dunării, la marginea Imperiului Roman. Cunoscuți sub numele de goți, aceștia erau în mare parte organizați în două grupuri organizate politic: Tervingi și Greuthungi, fiecare cu aproximativ zece mii de războinici. Ei fugeau de un inamic al cărui nume avea să devină sinonim cu războiul și cruzimea: hunii. Când împăratul a auzit vestea despre sosirea goților, el plănuia deja o campanie împotriva perșilor, astfel încât a lăsat responsabilitatea primirii refugiaților unei garnizoane mult prea mici pentru această sarcină. Iar primirea ar fi fost dificilă dacă romanii ar fi fost cu totul demni de încredere. Goții numărau zeci de mii, iar proviziile s-au epuizat. Fiind gazde amabile, romanii au exploatat disperarea goților pentru a-și umple buzunarele. Au fost chiar atât de generoși încât au permis părinților gotici să-și vândă copiii în sclavie în schimbul hranei!

Dar goții s-au răsculat și evenimentele au scăpat de sub control, ordinea nu a putut fi restabilită. În scurt timp, goții cutreierau liberi prin Tracia, făcând tot ce voiau. Împăratul Valens, conducătorul părții răsăritene a imperiului, a mărșăluit imediat înapoi spre vest cu cele mai bune trupe ale sale. Planul era destul de simplu. A fost planificată o campanie comună cu Imperiul Roman de Apus pentru a îi anihila pe goți și a repune lucrurile în făgașul normal. Din păcate, evenimentele politice care s-au succedat a făcut imposibilă campania comună. Cu toate acestea, Valens s-a întors la Constantinopol și a pregătit singur o campanie. Iar când a aflat că Tervingii înaintează spre Adrianopol s-a gândit că are șansa unei victorii ușoare. Armata sa era destul de numeroasă iar el era avid de glorie. Surpriza a fost revelată prea târziu, Greuthungii erau și ei prezenți la Adrianopol, iar cea ce trebuia să fie o victorie facilă a fost cea mai mare înfrângere a armatei romane, în urma căreia împăratul era mort.

Condițiile păcii negociate de noul împărat, Teodosie, nu sunt greu de anticipat: oferirea unui teritoriu semi-autonom goților în cadrul Imperiului Roman. Ulterior goții s-au retras la periferia politicii romane. Au servit în războaie, au servit în armată, dar au fost în permanență supuși pogromului. Și după încercări repetate de negociere cu puterea de la Roma, au înțeles că nu au altă cale decât cucerirea cetății eterne. Care s-a săvârșit în 410 d.Hr. Iar ceea ce-a urmat a fost una din cele mai blânde jefuiri consemnate de istorie, goții arzând, simbolic, doar Casa Senatului, arătând astfel că cererile lor ar fi putut fi negociate, dar guvernul imperial a preferat războiul. Romanii și goții au devenit în cele din urmă aliați, dar numai după generații de dușmănie și vărsare de sânge. Cea mai timpurie oportunitate de a-i transforma pe goți în aliați ai Romei a fost irosită din cauza aroganței romane și a gestionării proaste, punându-i într-o poziție în care singura modalitate de a-și stabili un loc în Imperiul Roman era să slăbească în cele din urmă acel Imperiu.

O politică amabilă și incluzivă ar fi putut preveni cascada de evenimente care anunță începutul sfârșitului pentru Imperiul Roman. Astăzi, am fi înțelepți să învățăm din greșelile romanilor și să-i tratăm pe refugiații care caută intrarea în societățile noastre ca pe viitori aliați, mai degrabă decât pe inamici actuali.