Memorialul durerii – O istorie care nu se învață la școală

            „Memorialul Durerii” a pregătit noi episoade pentru această toamnă, într-o serie în premieră, „Istoria bravilor”. În fiecare zi de luni, de la ora 22:00, realizatoarea Lucia Hossu-Longin, alături de echipa sa, îi invită pe telespectatorii TVR 2 să urmărească istorii tulburătoare despre rezistența armată anticomunistă din munți.

După instaurarea regimului comunist în România, mulți români au respins stalinizarea forţată a ţării. Fenomenul rezistenței s-a accentuat odată cu impunerea măsurilor de tip sovietic, dar şi cu epurările cu caracter politic şi social. Așa au apărut focare de rezistenţă anticomunistă în munţi. Foşti ofiţeri, studenţi, elevi, intelectuali au început lupta deschisă cu noul regim.

Grupul Apostol, din zona Argeșului, Grupul Dobrogenilor și Grupul Arnota, care, în nordul Olteniei, au reprezentat mișcări de masă și în urma lor au rămas gropi comune, în care au fost aruncați eroii. Sute de țărani arestați și condamnați și doar troițe singuratice amintind de sacrificiul lor.

Documentele vremii menționează pentru primii zece ani de ocupație sovietică (1944-1954), un număr de 1196 de organizații și grupări de acest gen. Ceea ce nu se știe însă, este că încă există martori care să povestească ororile pe care le-au văzut. Printre aceștia și un martor care avea 15 ani în 1949, când a fost decimat „cuibul de vulturi” de la Arnota. Cu lacrimi în ochi, el a mărturisit că „ne așteaptă de mulți ani”. De aproape 30 de ani, de când a văzut primele episoade din Memorialul Durerii și a realizat câți partizani eroi au fost pe teritoriul României.

Astăzi, 19 octombrie, de la ora 22:00, prima filă a ciclului de figuri legendare ale rezistenţei îl prezintă pe Generalul Nicolae Rădescu. Erou al Primului Război Mondial, implicat în viața politică a țării, adept al ieșirii din război, generalul Rădescu este desemnat de Regele Mihai prim-ministru la data de 6 decembrie 1944. Avea să fie ultimul guvern democratic al României.

Atitudinea anti-sovietică a generalului a făcut ca Vâșinski să forțeze îndepărtarea sa. Obligat să demisioneze după numai trei luni de mandat, generalul a reușit să fugă în exil un an mai târziu. Până la moartea sa, survenită în 1953, a fost una dintre cele mai active voci în condamnarea regimului comunist instalat la București.